|
Despre culturism
De la Portal semantic Pagini Favorite
| Top Contributori Articol |
|
|
|
|
| Afiseaza tot |
| Comunitate |
|
|
| Vino si tu in zona Google FriendConnect |
|
|
| Urmareste Pagini Favorite pe twitter |
Culturism
CETATENI DE ONOARE: Calin Matei, al 13-lea cetatean de onoare al Baii Mari care vine din lumea sportului
CETATENI DE ONOARE. Din cate stim noi, Calin Matei este al 13-lea cetatean de onoare al Baii Mari care are tangente cu lumea sportului. Nu stim sa mai existe si altii, deoarece actualizarea paginii de internet a Primariei s-a oprit undeva in anul 2008 (in aceasta privinta). Calin Matei este ultimul venit pe lista si apare in aceasta zona si in calitatea sa de om politic, activand multi ani in cadrul Consiliului Judetean.
S-au iscat niscaiva discutii, dar pana la urma Calin Matei a primit aviz favorabil pentru acest titlu. Pentru a nu exista discutii, acesta nu aduce niciun beneficiu economic.
Cetateni de onoare ai Baii Mari
Lascar Pana, antrenor emerit handbal - 1999
Rodica Dunca - fosta gimnasta, medaliata olimpica - 1999
Maricel Voinea - fost handbalist, medaliat olimpic - 1999
Gheorghe Demeca - antrenor inot, post-mortem - 1999
Calin Vintila, profesor - s-a ocupat multi ani de lupte - 2000
Ferdinand Moskovits, atlet - 2000
Lucian Balan, fotbalist - 2007
Camelia Balint, componenta echipei naþionale de handbal feminin - 2007
Stela Pura Corodan, sportiva - 2008
Ioan Baban - antrenor Stiinta HCM Baia Mare - 2009
Cristian Balaj - arbitru de fotbal - 2009
Monica Muresan - antrenoare culturism - 2009
Calin Matei - presedintele clubului de rugby CSM Baia Mare - 2009
Aur pentru Ovidiu Cozma la Nationalele de culturism - rezultate complete pe categorii
CULTURISM.
Sambata, 5 septembrie, la Brasov, s-a disputat o noua editie a Campionatelor Nationale de culturism pentru seniori si senioare. Competitia a fost organizata de CS Olympia Pro Gym Brasov si Federatia Romana de Culturism si Fitnes. Doi dintre baimarenii prezenti la intreceri au urcat pe podium: Ovidiu Cozma a cucerit aurul la 70 kg, in timp ce Virgil Trif a terminat al doilea la 65 kg.
55 kg feminin:
1. Nicoleta Vlad (Activ Sibiu);
2. Roxana Samson (Redis Buftea);
3. Judit David (Lulu'S Gym Galati);
4. Andrea Sandici (Vulturul de Mare Constanta);
5. Alina Harasim (CSM Iasi);
6. Mihaela Radu (Oana Gym Iasi);
7. Elena Grosu (Atlas Braila)
+55 kg feminin:
1. Raluca Raducu (Redis Buftea/CSS 5 Bucuresti);
2. Paula Chihaia (CFR Iasi);
3. Mihaela Pasare (Culturistul Rm. Valcea);
4. Lacramioara Florea (Farul Constanta)
Open feminin: Raluca Raducu (Redis Buftea/CSS 5 Bucuresti)
65 kg masculin:
1. Silviu Temelie (CSS 5 Bucuresti);
2. Virgil Trif (CSM Baia Mare);
3. Sorin Damache (Farul Constanta)
70 kg masculin:
1. Ovidiu Cozma (Gym Ovidiu Baia Mare);
2. Andrei Alexandrescu (Gladiator Gym Craiova);
3. Adrian Lungu (Rapid Oradea);
4. Iulian Boscornea (CS Fortus Calarasi);
5. Ovidiu Vatca (Unirea Alba Iulia);
6. Gabriel Eremiciuc (CS V2 Botosani);
7. Florin Mocanu (Farul Constanta)
75 kg masculin:
1. Ioan Moldovan (CSU Tg. Mures);
2. Decebal Olteanu (Metrorex Bucuresti);
3. Vlad Pihureac (CFR Iasi);
4. Sebastian Vasut (CSU San Gym Cluj Napoca);
5. Constantin Plesea (Redis Buftea);
6. Florin Dogaru (CS Universitatea Tg. Mures);
7. Dan Pop (CSM /Johan Fitness Center Baia Mare);
8. Ciprian Mocanu (Olympia Brasov);
9. Viorel Sarib (Olympia Pro Gym Brasov)
80 kg masculin:
1. Costel Torcea (Gladiator Gym/Armata Craiova);
2. Tiberiu Horvath (CS Florin Teodorescu Timisoara);
3. Ciprian Martin (Flex Iasi);
4. Valentin Baetu (CFR Iasi);
5. Emil Dulgheru (Redis Buftea);
6. Marian Serbanoiu (Vulturii Buzau);
7. Sergiu Maxim (Unirea Alba Iulia);
8. Istvan Luczas (CSM /Johan Fitness Center Baia Mare);
9. Vasile Olaru (Sanatatea Ergolemn Satu Mare);
10. Tamas Szekely (Postavarul Brasov)
85 kg masculin: 1. Andrei Mitea (Vulturul de Mare Constanta); 2. Cristian Hristu (Farul Constanta); 3. Vali Mihaescu (Culturistul Rm. Valcea)
100 kg masculin: 1. Angelo Alexa (Farul Constanta); 2. Octavian Mihaita (Olympia Pro Gym Bv./ Body Gym Deva); 3. Marius Antohe (Oana Gym Iasi)
+100 kg masculin: Costica Caileanu (Farul Constanta); 2. Ionut Tudose (Farul Constanta); 3. Peter Bartha (BB Lacta Hidrotehnica Tg. Mures); 4. Catalin Carp Catalin (CS Lulu's Gym Galati)
Perechi: 1. Andrei Mitea / Andrea Sandici (Vulturul de Mare Constanta); 2. Ioan Moldovan (CSU Tg. Mures) / Judit David (Lulu’s Gym Galati); 3. Costica Caileanu (Farul) / Mihaela Pasare (Culturistul Rm. Valcea); 4. Ciprian Martin (Flex Iasi) / Alina Harasim (CSM Iasi)
Open masculin: Andrei Mitea (Vulturul de Mare Constanta)
Trei titluri, un argint si un bronz au ramas in Baia Mare
CULTURISM. Sambata si duminica, Sala Polivalenta din Baia Mare a fost gazda Campionatului European de juniori, junioare si masters la culturism, fitness si bodyfitness. La intreceri au fost prezenti si 10 sportivi legitimati la cluburi din Baia Mare. Laura Cupsa si Ionut Man (Gym Ovidiu) au castigat titlul european, Tanita Zetea (CSM) argintul, iar Diana Vrabie (Gym Ovidiu) bronzul. Laura Cupsa s-a impus si la open.
Fitness junioare +163 cm: 1. Laura Mariana Cupsa (Romania - Gym Ovidiu Baia Mare); 2. Renata Meri (Ungaria); 3. Tatiana Smirnova (Rusia); 4. Dominika Multanova (Slovacia); 5. Melinda Csernak (Romania - CSM Baia Mare); 6. Corina Alexandra Coroian (Romania - CSM Baia Mare); 7. Katernia Krasova (Cehia)
Fitness junioare -163 cm: 1. Zanela Balsewicz (Polonia); 2. Barbara Miko (Ungaria); 3. Zsuzsanna Vaghi (Ungaria); 4. Mihaela Nistor (Romania - CSM Baia Mare); 5. Justyna Jedlikowska (Polonia)
Fitness juniori open: 1. Ionu] Florin Man (Romania - Gym Ovidiu Baia Mare); 2. Tomas Pichnarcik (Slovacia); 3. Ioan Christian Costescu (Romania); 4. Robert Ghinea (Romania); 5. Lukas Trefil (Cehia); 6. Martynas Malakauskas (Lituania); 7. Ernsestas Dzinga (Lituania); 8. Florin Alistar (Romania)
Junioare Bodyfitness +163 cm: 1. Jana Kolbaska (Slovacia); 2. Tanita Doria Zetea (Romania - CSM Baia Mare); 3. Anna Zubrilinia (Rusia); 4. Iveta Manduchova (Cehia); 5. Szilvia Mile (Ungaria); 6. Roxana Zoltea (Romania)
Junioare Bodyfitness -163 cm: 1. Jana Cernovska (Cehia); 2. Martina Mrlianova (Slovacia); 3. Ruta Juknelyte (Lituania); 4. Ramona Gherghel (Romania); 5. Catalina Bolba (Romania); 6. Beatrix Serban (Romania), 7. Elena Irina Valinti (Romania); 8. Kinga Timea Szmutku (Romania); 9. Andreea Rotaru (Romania); 10. Ana Maria Rotaru (Romania)
Junioare Bodybuilding Open: 1. Liana Pall (Romania); 2. Alina Mihaela Duta (Romania); 3. Diana Raluca Vrabie (Romania - Gym Ovidiu Baia Mare); 4. Rahel Godeny (Ungaria); 5. Brigita Vecerskaite (Lituania); 6. Alexandra Kiss (Ungaria)
Sursa : http://www.infomm.ro/doua-titluri-un-argint-si-un-bronz-au-ramas-in-baia-mare
Europenele de culturism si fitness - prima zi
CULTURISM. Campionatul European de Culturism, Fitness si BodyFitness - Juniori, Junioare si Masters se disputa in perioada 26-29 iunie, in Sala Polivalenta din Baia Mare. Delegatia Romaniei include 37 de sportivi, 15 la feminin si 22 la masculin. 18 dintre acestia fac parte din Lotul A si 19 din Lotul B. In prima zi au avut loc calificarile, cei mai buni sase sportivi de la fiecare categorie intrand in finala.
CSM Baia Mare: Corina Alexandra Coroian, Madalina Muresan, Tanita Zetea, Melinda Csernak, Mihaela Nistor. Acestea sunt antrenate de Maria Szabo, coordonator fiind antrenorul emerit Iosif Szabo.
CS Gym Ovidiu Baia Mare: Laura Cupsa, Diana Vrabie, Ionut Man, Vlad Bota, Vlad Almas. Sportivii sunt pregatiti de Monica si Mircea Muresan.
Rezultatele inregistrate in prima zi, cand au avut loc preliminariile (primii sase s-au calificat in finala)
Juniori: Bodybuilding peste 75 kg: Abdel Naser Al-Ahmed (Bulgaria), Marek Dorosz (Polonia), Szymon Aleksander Lada (Polonia), Martin Mamrilla (Slovacia), Lorenzo Filippi (Italia), Andrei Gogoase (Romania)
Sursa : http://www.infomm.ro/europenele-de-culturism-si-fitness-prima-zi
10 baimareni la Europene de culturism si fitness
CULTURISM. Campionatului European de Culturism, Fitness si BodyFitness - Juniori, Junioare si Masters se va disputa in perioada 26-29 iunie, in Sala Polivalenta din Baia Mare. Delegatia Romaniei include 37 de sportivi, 15 la feminin si 22 la masculin. 18 dintre acestia fac parte din Lotul A si 19 din Lotul B.
CSM Baia Mare va fi reprezentata la aceasta competitie de cinci sportive: Corina Alexandra Coroian, Madalina Muresan, Tanita Zetea, Melinda Csernak, Mihaela Nistor. Acestea sunt antrenate de Maria Szabo, coordonator fiind antrenorul emerit Iosif Szabo.
Alti cinci sportivi vin de la CS Gym Ovidiu Baia Mare: Laura Cupsa, Diana Vrabie, Ionut Man, Vlad Bota, Vlad Almas. Sportivii sunt pregatiti de Monica si Mircea Muresan.
Sambata, 27 iunie: 10.00 - 14.00 - Preliminariile la toate categoriile de Juniori; 15:00-19:00 - Preliminariile la Masters. In intervalul 14.00-15.00, Adrian Cristian Ghit, campion mondial la Fitness, va face o demonstratie de Fitness profesionist.
Duminica, 28 iunie: 09.00-11.00 - Seminar Anti-Aging (Hotel Mara); de la 14:30 - Finalele. În intervalul 10:00-14:00, concursuri de Skandenberg la standul unei firme de produse de nutritie, cu premii din partea sponsorilor. Demonstratii de Taekwon-do - CS Dragonul Baia Mare
Sursa : infomm.ro
In Baia Mare, pregatirile pentru CE de culturism si fitness juniori au intrat in linie dreapta
CULTURISM. Municipiul Baia Mare va gazdui la finalul acestei luni Campionatele Europene de culturism si fitness pentru juniori. Competitia reprezinta cel mai mare eveniment sportiv ce se va desfasura in 2009 in judetul Maramures. Evenimentul va fi organizat de Federatia Romana de Culturism si Fitness in parteneriat cu DSJ Maramures si CSM Baia Mare, sarcinile fiind delimitate foarte clar.
Sorin Andrei (dir. CSM Baia Mare): "Pot spune ca suntem in grafic cu organizarea acestui eveniment. Noi trebuie sa ne ocupam de transportul delegatiilor de la aeroport in Baia Mare, sa asiguram securitatea concurentilor si asistenta medicala in timpul competitiei. Totul este in regula".
Campionatele Europene de Culturism si Fitness se vor desfasura in perioada 26-29 iunie si vor fi gazduite de Sala Sporturilor "Lascar Pana". Intrarea spectatorilor va fi libera.
sursa : infomm.ro
Cinci medalii pentru CSM Baia Mare la CN de fitness juniori
FITNESS. Toate cele cinci reprezentante ale clubului CSM Baia Mare la CN de fitness, bodyfitness si bodybuilding clasic pentru juniori s-au intors acasa cu medalii. Sportivele pregatite de Maria si Iosif Szabo au castigat patru titluri, prin Melinda Csernak (fitness 163 cm), Mihaela Nistor - in fotografie - (fitness +163 cm), Tanita Zetea (bodyfitness 163 cm) si Madalina Muresan (bodyfitness +163 cm), in timp ce Corina Coroian (bodyfitness 163 cm) a luat medalia de argint. Competitia s-a desfasurat in 6 iunie, in Slobozia. Cele cinci sportive vor reprezenta Romania la CE de culturism si fitness pentru juniori, competitie ce se va desfasura in Baia Mare in perioada 26-29 iunie.
Sursa : http://www.infomm.ro/cinci-medalii-pentru-csm-baia-mare-la-cn-de-fitness-juniori
Campion absolut la culturism
Are 20 de ani şi a practicat timp de şase ani lupte libere la LPS Bihorul. Pasionat de culturism a început în urmă cu un an şi jumătate lupta cu „fiarele”, iar weekendul trecut la Buzău, a devenit campion naţional al României la juniori mari. Nu unul oarecare, ci la categoria 80 kilograme şi la open acolo unde participă învingătorii tuturor categoriilor. „La 80 kilograme decizia arbitrilor a fost în unanimitate, iar la open Cristi a avut un scor de 6-2. A fost convocat la lotul naţional al României pentru Campionatul Mondial, dar trebuie să-şi asigure cheltuielile, astfel e greu de crezut că poate ajunge”, a dezvăluit Remus Heredeu.
Interesant este că pentru Iacob acesta a fost primul său concurs de culturism. „Această performanţă reprezintă un uriaş pas înainte. Îmi dă un imbold să continui pe drumul care am pornit”, afirmă Cristi Iacob, care, în lipsa unei oferte serioase din Oradea concurează pentru clubul băimărean Gym Ovidiu Baia Mare.
Pentru medaliile cucerite organizatorii i-au oferit, pe lângă cupe, medalii, diplome şi suma de 500 de lei.
Culturistul se pregăteşte zilnic la sala Athletic Gym de pe strada Bârsei, unde este îndrumat de Emil Fălăuş şi Remus Heredeu, fiind în timpul liber şi instructor la sala respectivă.
„Am început pregătirea în urmă cu opt luni cu câte un antrenament complex de două ore pe zi, regim alimentar, iar în ultima perioadă am intensificat şi am avut zile cu două şedinte de pregătire”, spune Cristian, care este student în anul doi la Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea. Deşi nu are neaparat un idol din culturism, proaspătul campion naţional îi apreciază pe Fouad Abbiad, Kay Green sau Dexter Jackson.
Sursa : http://www.bihon.ro/stiri/sport-local/articol/campion-absolut-la-culturism/cn/news-20100617-02001093
Nationalele de culturism - rezultate complete pe categorii
CULTURISM. Sambata, 5 septembrie, la Brasov, s-a disputat o noua editie a Campionatelor Nationale de culturism pentru seniori si senioare. Competitia a fost organizata de CS Olympia Pro Gym Brasov si Federatia Romana de Culturism si Fitnes.
55 kg feminin: 1. Nicoleta Vlad (Activ Sibiu); 2. Roxana Samson (Redis Buftea); 3. Judit David (Lulu'S Gym Galati); 4. Andrea Sandici (Vulturul de Mare Constanta); 5. Alina Harasim (CSM Iasi); 6. Mihaela Radu (Oana Gym Iasi); 7. Elena Grosu (Atlas Braila)
+55 kg feminin: 1. Raluca Raducu (Redis Buftea/CSS 5 Bucuresti); 2. Paula Chihaia (CFR Iasi); 3. Mihaela Pasare (Culturistul Rm. Valcea); 4. Lacramioara Florea (Farul Constanta)
sursa : http://www.mysport.ro/stiri/culturism
Classic Florin Teodorescu - ediţia a II-a
Municipiul Lugoj a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute, un nou regal de culturism şi fitness: cea de-a doua ediţie a concursului "Classic Florin Teodorescu". Manifestarea s-a desfăşurat la Teatrul Municipal "Traian Grozăvescu" şi a reunit 31 de concurenţi din ţară şi străinătate.
Pe primele locuri, la cele patru categorii, s-au situat:
Bela Kathi, din Ungaria (la seniori),
Engi Denes, din România (la masters 40-50 de ani),
Gheorghi Dementiov, din Bulgaria (la masters < 50 de ani) şi
Dora Szantay, din Ungaria (la fitness).
În finalul concursului, profesionistul italian Danielle Secarecci a susţinut un program demonstrativ.
Sursa : mysport.ro
Sibianca Liana Pall, campioana europeana
La 4 ani distanţă de titlul continental cucerit de un al sibian de la CSŞ Şoimii, Gabriel Bărbos, Liana Pall a cucerit "aurul" la Europenele de la Baia Mare, din 27–28 iunie. Sibianca Liana Pall, sportivă pregătită la Clubul Sportiv Şcolar Şoimii de prof. Ioan Curtean şi prof. Felicia Popa, a cucerit medalia de aur la Campionatele Europene de culturism, competiţie găzduită de Baia Mare, în perioada 27-28 iunie.
Culturism: Sibianca Liana Pall, campioana europeana
Pentru unii, nu şi pentru antrenorul său, performanţa sibiencei a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât ea s-a clasat doar a treia la Campionatele Naţionale, competiţie desfăşurată în urmă cu o lună, la Tg. Neamţ. "Pe noi ne-a interesat ca Liana să atingă punctul maxim în pregătire la Campionatele Europene, nu la Naţionale, aşa că, după ce am luat doar bronzul la Tg. Neamţ unii ne-au cam luat peste picior. Le-am închis însă gura după ce am cucerit titlul european. Sportiva mea s-a impus în concursul Open. A câştigat însă de o manieră categorică, a obţinut 10 pe linie, 15 puncte, faţă de 45, cât a avut cea de pe locul secund.............
Mai mult : http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/sibianca-liana-pall-campioana-europeana-38137.html
CULTURISM. FITNESS. Doi reprezentanti ai Maramuresului la Campionatele Europene
Campionatele Europene de Culturism si Fitness pentru juniori si Masters va avea loc in Donetsk (Ucraina). Competitia se deruleaza in perioada 18-21 iunie. Romania va fi reprezentata de cinci sportivi, dintre care doi sunt din Baia Mare. Este vorba despre Diana Vrabie, de la CS Gym Ovidiu Baia Mare (antrenori, Mircea si Monica Muresan), care va participa la proba Open de culturism pentru junioare, respectiv despre Tanita Zetea de la CSM Baia Mare (antrenor emerit Iosif Szabo), care va concura la BodyFitness, 163 cm. Ceilalti trei reprezentanti ai Romaniei sunt Liana Pal (Soimii Sibiu) la Open - culturism, categoria junioare; Cristian Costescu (Champions Gym Bucuresti) la Open - fitness, categoria juniori; Vasile Craciun (Atlas Braila) la culturism - Masters.
Campion național de culturism, la 52 de ani!
Acum cîteva zile, la Zalãu a avut loc Campionatul Național de Culturism Masters, întrecere la care au participat peste 50 de sportivi din toatã țara, retrași din activitate. Argeșul a fost reprezentat de patru culturiști, din care trei au reușit sã prindã podiumul.
Cea mai bunã performanțã a fost obținutã de Mircea Sibiceanu, care a devenit, pentru a treia oarã, campion național la categoria +80 kg. Tot pe prima treaptã a podiumului, dar la categoria +90 kg, s-a clasat și Ali Mateescu. Medalie de argint a obținut Vasile Gherghina, clasat al doilea la categoria 70 kg. Liviu Astanei, ultimul piteștean prezent la acest concurs, a terminat competiția pe locul 5, la categoria +90 kg. Prin rezultatul obținut la Zalãu, sportivul Mircea Sibiceanu și-a fãcut un frumos cadou, chiar la împlinirea vîrstei de 52 de ani. Pentru aceste performanțe, culturiștii argeșeni au fãcut mari sacrificii, ei suportînd din fonduri proprii cheltuielile cu antrenamentele timp de un an, dar și pe cele legate de participarea la competiții. În spatele acestor rezultate stã o muncã titanicã, plinã de antrenamente zilnice. La fiecare ședințã de pregãtire, un sportiv ridicã greutãți care ajung chiar și pînã la 15 - 20 de tone! Mircea Sibiceanu a ținut un regim alimentar draconic, pentru a fi în cea mai bunã formã la acest concurs.
Sursa : http://www.curier.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=13950&Itemid=376
Un japonez de 74 de ani, castigatorul unui concurs de culturism
Culturism la 70 de ani. Pentru noi suna cel putin neobisnuit, insa pentru japonezi este un semn de normalitate, de care se mandresc nevoie mare, mai ales de Ziua Batranilor.
Bunicii fortosi, cu o forma fizica de invidiat, au defilat in slip si si-au incordat muschii in fata unui public mult mai tanar.
Castigator a fost un concurent de 74 de ani, cu un palmares... pe masura. Tosaka s-a apucat de culturism dupa ce trecuse de 40 de ani...
Concurs Internaţional de Culturism şi Fitness la Timişoara
Demonstraţie de muşchi la Timişoara, invitat special campionul mondial la culturism Mihaly Kormany. Timişorenii sunt invitaţi, sâmbătă, în 24 octombrie, la o nouă ediţie a Concursului Internaţional de Culturism şi Fitness „Cupa Libertăţii” – Memorialul „Vasile Balmuş”. Intrarea este liberă!
Cea de-a XXI-a ediţie a evenimentului se va desfăşura la Casa Studenţilor, de pe Bulevardul Regele Carol I nr. 9, cu începere de la ora 17. Concursul Internaţional de Culturism şi Fitness „Cupa Libertăţii” – Memorialul „Vasile Balmuş” este organizat de Clubul Sportiv „Florin Teodorescu” din Timişoara, cu sprijinul primăriei. Competiţia se va desfăşura pe patru categori: seniori – sistem open (toţi sportivii apar pe scenă, indiferent de greutate), masters (40-50 de ani) – sistem open, masters (+50 de ani) – sistem open şi fitness (toate categoriile) – sistem open.
Primii zece clasaţi la seniori vor primi diplome, medalii şi ceva premii în bani. De exemplu, cel de pe locul I va câştiga 1.000 de lei, locul II – 700 de lei, iar locul III – 500 de lei. La celelalte trei categorii, sportivii care vor obţine primul loc vor câştiga câte 500 de lei. Timişorenii vor avea ocazia să vadă culturişti de talie internaţională, la ediţiile din anii trecuţi au participat şi campioni mondiali şi europeni, multipli campioni naţionali şi balcanici. La „Cupa Libertăţii” au făcut demonstraţii, în premieră pentru România, culturişti de clasă mondială, inclusiv laureaţi Mr. Olympia. Dexter Jackson, Ronnie Coleman şi Jay Cutler sunt câţiva dintre culturiştii care au trecut pe la Timişoara.
Cinci medalii pentru culturistii bistriteni
Cinci sportivi legitimati la CSM Bistrita au obtinut medalii la faza zonala a Campionatului National de Culturism. Cuncursul s-a desfasurat sambata, 11 aprilie, la Bistrita. Astfel, bistritenii au obtinut doua medalii de aur, doua de bronz si una de argint. Culturistii bistriteni, antrenati de Anghel Zapartan, s-au calificat la faza finala a Campionatului National.
Sursa : http://www.citynews.ro/bistrita-nasaud/sport-9/cinci-medalii-pentru-culturistii-bistriteni-78415/
Peste 40 de culturisti si-au aratat muschii la Bistrita
Concursul de calificare pentru Finala Campionatului National de Culturism, zona Transilvania, s-a desfasurat astazi in Sala Polivalenta din Bistrita. Interesul bistritenilor pentru acest sport s-a dovedit a fi destul de mare, concursul desfasurandu-se cu sala plina. Au participat peste 40 de sportivi, fete si baieti, atat juniori cat si seniori.
"Este a sasea editie a finalei Campionatului national, competitie care a si deschis sezonul competitional. Este o competitie buna, sunt prezenti in jur de 40 de sportivi din 12 judete. Participa seniori si juniori, seniori la body-fitness si culturism clasic" a declarat Anghel Zapartan, antrenorul sectiei de culturism de la Clubul Sportiv Municipal Bistrita.
Concursul a fost organizat de Directia Judeteana pentru Sport, in colaborare cu Clubul Sportiv Municipal Bistrita.
Augustin Danci
Sambata, concurs de culturism la Bistrita
Sambata, 10 aprilie, la Sala Polivalenta din municipiu, va avea loc Concursul de calificare pentru Finala Campionatului National de Culturism, Zona Transilvania. Concursul va incepe la ora 14.00 si va fi prezentat de multiplul campion national, bistriteanul Cristian Russ.
Vor fi prezenti sportivi din 25 de judete, aceasta fiind practic singura etapa de calificare din Romania pentru Finala de la Targu Mures pentru seniori si la Buzau pentru juniori. La acest concurs va fi prezent si secretarul General al Federatiei Romane de Culturism si Fiteness, Tiberiu Apostol. Competitia este organizata de Directia Judeteana pentru Sport.
Augustin Danci
SALA DE FORŢĂ
Sala de culturism este denumită în jargonul celor ce o frecventează şi sală de forţă, iar antrenamentul tras de fiare.
Cum arată o sală de forţă?
Sala de culturism este un spaţiu larg unde sunt aşezate diverse aparate care folosesc la dezvoltarea musculaturii. În mod normal, dacă nu există aer condiţionat, trebuie să existe multe ferestre, din cauza mirosului de transpiraţie ce este degajat în timpul antrenamentului, câteva duşuri, unde ar trebui să curgă şi apă caldă, o chiuvetă, o toaletă, vestiar, cuiere şi dulapuri pentru haine.
În afara acestor dependinţe, cea mai mare parte a spaţiului va fi ocupat de aparatele pentru antrenament. Unul dintre pereţi va trebui să susţină spalierii, pe care se pot executa exerciţii pentru abdomen, întinderi ale coloanei vertebrale, tracţiuni la bară pentru spate sau exerciţii pentru triceps.
Sursa : yado.go.ro
Aparatele din sala de forţă
Unul dintre aparatele de bază dintr-o sală de forţă este, fără îndoială, banca orizontală pentru antrenamentul pectoralilor. Aceasta este prevăzută la un capăt cu doi suporţi pentru bară, aflaţi la diferite distanţe unul faţă de altul, iar la celălalt capăt, uneori, cu un dispozitiv pentru antrenamentul coapselor. Lungimea aproximativă a sa nu depăşeşte 1 – 1,2 m, iar lăţimea este de circa 25 – 30 de centimetri. Când vă antrenaţi cu gantere, nu contează distanţa dintre suporţi, dar când vă antrenaţi cu bara, este necesar ca distanţa dintre ei să fie cât mai mare. Aşa puteţi realiza o priză largă, iar muşchiul va lucra în condiţii optime. Aceasta are trei variante, destinate pentru trei tipuri de exerciţii ce dezvoltă muşchii pectorali:
- banca declinată, care are partea anterioară (unde pui capul) mai jos decât cealaltă; se antrenează mai ales segmentul abdominal al pectoralilor);
- banca orizontală, orizontală (se antrenează mai ales segmentul medio-sternal al pectoralilor);
- banca înclinată, care are partea anterioară mai ridicată (aici se antrenează preponderent segmentul clavicular al pectoralilor).
Asemănătoare, dar fără suporţi pentru bară, este banca pentru triceps, pe care puteţi face flexii şi extensii ale tricepsului din culcat sau antrenamentul cu gantere pentru piept şi umeri.
Banca pentru biceps (banca Scott) are în componenţă un „scăunel“, un dispozitiv pentru fixarea coatelor şi unul pentru aşezarea bării, care poate fi dreaptă (se lucrează mai greu) sau în „Z“ (cu care se lucrează mai bine).
Pe banca pentru biceps antrenamentul se execută cu gantera, unilateral, sau cu bara, bilateral. Avantajele antrenamentului cu bara este că lucrează în acelaşi timp eficient ambele braţe. Unii practicanţi o folosesc şi pentru antrenamentul tricepsului din şezut.
Un alt aparat la care se înghesuie lumea este banca pentru umeri. Aceasta este ca un scaun cu spetează, de multe ori reglabilă (se poate lăsa pe spate sau ridica spre faţă), uneori prevăzută cu suporţi pentru bară.
Pe acelaşi model se bazează şi aparatul pentru antrenamentul coapselor, având în plus un dispozitiv pentru susţinerea discurilor. Acesta constă dintr-un braţ mobil anterior, care are doi cilindri laterali îmbrăcaţi cu material moale (sub care se sprijină partea anterioară a picioarelor) şi unul în faţă, unde se înşiră discurile.
Pentru antrenamentul muşchilor gambei (gastrocnemieni, tibial anterior, solear), există aparatul pentru gambe, care este constituit dintr-un scăunel, care are în faţă un braţ lung, mobil, cu un dispozitiv reglabil, care vine pe genunchi, un dispozitiv de susţinere şi unul pentru încărcat greutăţi.
Aparatul pentru abdominali este constituit dintr-o bancă declinată, cu dispozitiv de fixare a picioarelor pe faţa posterioară a genunchilor şi pe cea anterioară a labei piciorului.
Helcometrul este, de departe, cel mai popular aparat. Toată lumea care vrea să aibă spetele lat îl foloseşte. Este un aparat complex, cu bări verticale de susţinere pe un zid, unul – doi scripeţi, în funcţie de muşchiul pe care îl lucrează, şi greutăţi reglabile. Sunt mai multe tipuri de helcometru:
- helcometrul cu tracţiune verticală pentru spate are unul sau doi scripeţi sus, de unde coboară dispozitivul de tracţiune (o bară orizontală, mânere etc.). Este destinat antrenării marilor dorsali, mai puţin a deltoizilor;
- helcometrul cu tracţiune orizontală pentru spate are în componenţă doi scripeţi (unul sus şi unul jos), iar cablul este tras orizontal, de la cel de jos. Logic, este prevăzut şi cu o bancă şi două pedale pentru sprijinul picioarelor;
- helcometrul cu tracţiune de sus pentru triceps are un singur scripete sus, de unde coboară cablul, prevăzut cu o bară scurtă, dreaptă sau în „Z“;
- helcometrul cu tracţiune de jos pentru biceps se aseamănă cu cel cu tracţiune orizontală pentru spate, dar nu are sprijin pentru picioare şi bancă;
- sistemul de două helcometre pentru piept este constituit din două helcometre cu câte un scripete sus, aşezate faţă în faţă, la distanţă de circa 2 m unul de celălalt. Cel care se antrenează stă între ele, perpendicular, cu picioarele puţin depărtate, uşor îndoite din genunchi, cu corpul oblic şi spatele drept, făcând fluturări.
Presa pentru coapse este un aparat constituit dintr-o punte oblică, pe care se plimbă un ax cu greutăţi reglabile. La partea de jos prezintă un scăunel.
Presa (banca) pentru bicepşii femurali constituită dintr-o bancă orizontală cu picioarele anterioare mult lărgite, şi un braţ posterior constând dintr-un braţ mobil care are distal un dispozitiv pentru discuri şi proximal două pentru susţinerea picioarelor.
Aparatul pentru lombari este un plan înclinat, reglabil la diferite înălţimi, cu suporţi pentru picioare (în dreptul tendonului lui Ahile), un dispozitiv pentru susţinut bazinul şi mânere.
< yado.go.ro >
RAŢIA ALIMENTARĂ LA CULTURISTI
La fel ca un motor, care are nevoie de combustibil pentru a pune în mişcare un atare dispozitiv, şi organismul uman necesită hrană pentru a funcţiona la nivel optim. Fiecare acţiune umană este rezultatul unei suite de reacţii biochimice petrecute la nivel celular sau subcelular, menite a genera energie. Aceasta provine, după mai mulţi paşi reuniţi sub denumirea de metabolism, din hrană.
Un constituent nutritiv (proteină, carbohidrat sau lipid) traversează obligatoriu câteva etape pentru a deveni energie: este digerat, absorbit, transportat la ficat sau la celule, descompus în principii nutritive, apoi metabolizat conform schemelor proprii.
Atunci când nevoile energetice nu sunt satisfăcute de ingestia de alimente, apare senzaţia de foame, iar organismul intră într-o stare catabolică (consum din rezervele proprii); când ingestia depăşeşte necesităţile, are loc faza anabolică (de creştere a rezervelor sale).
Prin arderea (metabolizarea) unui gram de proteine rezultă cam 4,1 calorii (măsură pentru energie, caloria înseamnă cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi un litru de apă cu un grad, între 00 şi 1000C), a unuia de glucide cam 4,1 calorii, iar a unuia de lipide cam 9,3 calorii.
Cea mai mare cantitate de energie consumată de organism este întrebuinţată pentru viaţa de relaţie (mişcare, efort). Cheltuiala minimă de energie a organismului în repaus fizic şi psihic, în condiţii neutre termic (nici prea cald, nici răcoare), la peste 12 ore de la ultima ingestie de hrană şi la peste 24 h de la ultima ingestie de proteine (constituenţi calorigeni) este denumită metabolism bazal. Această cheltuială ar fi, la un individ normal, de circa o calorie pe kilogram pe oră (circa 1.680 cal/70 kg/24 h). Cronologic cheltuiala minimă e mai crescută la copil, scăzând treptat odată cu înaintarea în vârstă; la bărbat este mai mare cu aproximativ 10% decât la femeie (depinde de subiecţii luaţi în calcul).
De asemenea, gravidele marchează o creştere a metabolismului bazal.
Pe lângă aceste necesităţi, organismul utilizează energie pentru metabolizarea nutrienţilor (acţiune dinamică specifică). Ea variază în funcţie de principiul nutritiv ingerat (cel mai mare este pentru proteine).
În funcţie de regimul de vârstă (şi de profesie), organismul necesită mai multă sau mai puţină energie. Sunt profesii mici cheltuitoare de energie (sedentare): funcţionari de birou (care, deseori devin supraponderali), cizmari, vânzători, medici, profesori, ingineri etc., dar şi profesii foarte solicitante: tăietor de lemne, cosaşi, săpători de pământ, mineri, alpinişti.
Per activitate, kg corp şi zi, se consumă cam:
- 24 – 30 cal/zi pentru repaus la pat (cantitatea energie necesară pentru metabolismul bazal);
- 30 -35 cal/zi pentru activităţi sedentare (stat la birou, scris, citit etc.);
- 35 – 40 cal/zi pentru activitate uşoară (stat în picioare, mers lejer etc.); (metabolism bazal + circa 800 - 900 cal);
- 40 – 45 cal/zi pentru activitate moderată (mers repede, alergare uşoară de scurtă durată); (metabolism bazal + circa 900 - 1.400 cal);
- 45 – 50 cal/zi pentru activitate intensă (alergat, fitness, culturism uşor; metabolism bazal + circa 1.400 - 1.800 cal);
1 - 50 – 60 cal/zi pentru activitate foarte grea (culturism greu, alergare de două ori pe zi, muncă grea; metabolism bazal + 1.800 – 4.500 cal).
În sfârşit, organismul cheltuieşte energie şi pentru termoreglare (menţinerea cvasiconstantă a temperaturii corporale).
Pentru asigurarea materialului plastic şi energetic, hrana trebuie să conţină în anumite proporţii toţi nutrienţii. Astfel, proteinele, elementul cu cea mai mare valoare biologică, sunt necesare în jur de 0,8 – 1,5 gr./zi, adică în jur de 20 – 30% din raţia diurnă. Carbohidraţii, elementul cu cea mai mare valoare energetică (deoarece sunt uşor de metabolizat), trebuie să acopere cam 55 – 60% din raţia zilnică, adică în jur de 4 – 8 gr./kilocorp/zi. Lipidele, elementul cel mai calorigen, sunt necesare în proporţie de 10 – 20%, cam 0,5 - 1 gr./kolocorp/zi. Ele sunt cel mai greu asimilabile şi metabolizabile.
Dintre proteine, în jur de 50 - 60% e bine să fie de natură animală (proteine complete sub raport aminoacidic), iar restul de 40 – 50% de sorginte vegetală (sunt mai puţin complete, lipsind unii aminoacizi esenţiali).
Carbohidraţii provin aproape exclusiv din produse de origine vegetală. Singurele produse animaliere care îi conţin în cantităţi mai mari sunt mierea şi laptele. În privinţa tipului de produşi glucidici indicaţi pentru o alimentaţie raţională, se recomandă utilizarea produselor brute, cu grade cât mai mici de extracţie: cartofii fierţi (piure), orezul, fructele, pâinea cu tărâţe, apoi, cu semne de întrebare: pâinea albă, produsele de panificaţie şi, la urmă, produsele cu grad de extracţie maxim (zahărul, de exemplu, şi produsele zaharoase).
Lipidele sunt elemente calorigene. Proporţia între lipidele de origine vegetală şi cele de origine animală ar fi cam de 33 – 50/50 – 66%. Totuşi, prea multe grăsimi animale pot ridica colesterolemia şi creşte riscul aterogenetic, iar prea puţine uleiuri vegetale scad cantitatea de tocoferoli (vitamina E), necesari bunei funcţionări a proceselor de spermatogeneză şi ovogeneză. De asemenea, excluderea grăsimilor animale în totalitate scade cantitatea de colecalciferoli (vitamina D), necesare osificării normale.
Nevoile de apă ale organismului sunt în medie de 2 – 3 litri/zi. Nu trebuie să bem atâta apă, deoarece şi alimentele conţin apă. De multe ori, putem bea chiar 1 – 1,5 litri maximum de apă pe zi. Restul provine din alimente sau în urma reacţiilor metabolice.
Apa e mediul în care se desfăşoară reacţiile biochimice. În lichidul intra şi extracelular (constituit din apă) sunt dizolvaţi sau emulsionaţi ceilalţi componenţi.
Toate secreţiile organismului conţin apă. Apa este eliminată prin: respiraţie (cam 300 ml), fecale (150 ml), urină (cam 1,3 litri), transpiraţie (cam 750 ml şi chiar peste, în zilele toride sau în cursul antrenamentelor), dar şi în urma unor stări fiziologice deosebite (vomă, hemoragii, lăcrimat etc.).
Un component alimentar pe care se pune tot mai mult accent în ultimul timp, este reprezentat de fibrele vegetale. Dacă omul ar fi fost carnivor, nutriţioniştilor le-ar fi fost ridicol să ni le recomande, dacă am fi fost erbivori, atunci probabil, nimeni nu ar fi avut probleme în a le procura, dar, dacă suntem glucidivori (consumăm ciocolate, sau produse de panificaţie cu grade înalte de extracţie) sau consumăm hamburger, sandwich, produse de patiserie şi altele, atunci, da, se pune problema fibrelor alimentare. Mai bine zis, a lipsei lor!
Cine ştie ce vitamine, ce miracole nutritive conţin? s-ar putea zice. Nu! Omul nu poate metaboliza fibrele vegetale, dar, prin îmbibare cu fluide, acestea se umflă, combătând scaunele lichide, asigurând buna funcţionare a tubului digestiv, conferă o senzaţie de sătul (aviz celor care au o problemă din a mânca mult şi a asimila uşor grăsime!) şi împiedică balonarea. Pâinea graham, biscuiţii graham, fructele, legumele, zarzavaturile (mai ales nepreparate) au cantităţi suficiente de fibre.
Dacă organismul ar fi constituit doar din proteine, lipide şi carbohidraţi (compuşi din cele 4 elemente fundamentale organogene: C, N, O, H), ar arăta ca o masă informă de carne, situată undeva sub apă, făcând schimburi osmotice cu mediul şi aşteptând să pice bacterii de sus, care, descompunându-se, să fie absorbite tot prin osmoză. Dar Natura a adăugat printre elementele organogene, pentru constituirea organismului, şi minerale, nemetalice sau metalice. Necesarul în acestea pe zi este de:
- 6 gr. de clor, pentru refacerea HCl gastric;
- 4 gr. de sodiu, pentru contracţia musculară;
- 3,2 gr. de potasiu, pentru contracţia musculară, miocardică;
- 1,2 gr. de sulf, pentru formarea coenzimei A şi a aminoacizilor cu sulf (cisteină, metionină etc.);
- 1,2 gr. de fosfor, pentru menţinerea bunei funcţionări a oaselor şi pentru constituirea nucleotidelor fosfatice (ATP, IMP, UMP, CMP, CP – CF – etc.);
- 0,84 gr. de calciu pentru contracţia musculară, pentru buna funcţionare a oaselor şi a nervilor;
- 0,32 gr. de magneziu pentru buna funcţionare a oaselor, spermatogeneză etc.;
- 20 mgr. de zinc;
- 18 mgr. de fier;
- 2,5 mgr. de cupru;
- 3 mgr. de mangan;
- 1 mgr. de fluor;
- 0,3 mgr. de iod;
- urme de cobalt.
Anumite procese metabolice sunt înlesnite prin adăugarea de vitamine. Necesarul zilnic al acestora este de:
- 1,5 – 1,7 mgr. de vitamina A (circa 5.000 UI);
- 10 mgr. de vitamina D (cam 400 UI);
- 2-3 mgr. de vitamina E;
- 0,5 mgr. de vitamina K;
- 1,5 mgr. de vitamina B1;
- 2 - 2,5 mgr. de vitamina B2;
- 2 mgr. de vitamina B6;
- 50 - 150 mgr. de vitamina C;
- 15 - 26 mgr. de vitamina PP.
ALIMENTAŢIA CULTURISTULUI
Perfect, ne ducem la sală, tragem de fiare, dormim şi...creştem?! Ar fi bine dacă ar fi aşa... Însă organismul funcţionează pe bază de energie, care provine din mâncare.
Un alt factor determinant al cantităţii, dar, mai ales al calităţii musculaturii, este hrana. Ea nu numai că oferă organismului energia necesară desfăşurării activităţii cotidiene şi a exerciţiilor la sală, dar şi materialul necesar creşterii celulare şi somatice după antrenament.
Ce mâncăm?
Din multitudinea de combinaţii cu care ne îmbie supermagazinele, trebuie să alegem exact ceea ce avem nevoie.
Adică, pentru a avea energie, ne trebuie carbohidraţi. Aceştia se găsesc preponderent în produsele de origine vegetală: orez, cartofi, leguminoase uscate, chiar pâine.
Pentru a putea absorbi mai bine vitaminele liposolubile, trebuie să consumăm şi ceva (foarte puţine) grăsimi, de preferinţă vegetale (uleiuri), care conţin şi vitamina E.
Pentru a creşte, avem nevoie de proteine. Acestea se găsesc în produsele de origine vegetală şi animală, cu specificaţia că alimentele vegetale conţin proteine semicomplete sau incomplete la nivel de aminoacizi esenţiali. Carnea de pui (piept, pulpe), preparată friptă sau fiartă, este bogată în aminoacizii esenţiali de care avem nevoie pentru a dezvolta un ţesut muscular calitativ superior. Cu cât conţine mai puţine grăsimi, cu atât mai bine! Apoi, laptele şi brânzeturile slabe şi semigrase sunt o sursă bună de proteine. De asemenea, albuşul ouălor, dar cu menţiunea că, dacă e consumat crud, inhibă absorbţia biotinei, implicată în unele procese metabolice (din cauza prezenţei avidinei, termolabilă – se descompune la căldură – ).
Pentru ca metabolismul să funcţioneze bine, este nevoie de vitamine. Acestea se găsesc în produsele de origine vegetală (vitaminele hidrosolubile şi unele liposolubile), de aceea este bine să consumăm legume şi fructe neprelucrate termic (unele vitamine sunt termolabile), sau în cele de origine animală (în special cele din complexul B şi cele liposolubile).
Cât mâncăm?
Este bine să mâncăm nici foarte puţin, nici foarte mult, ca să ne îngreunăm. De obicei, este bine să mâncăm de câteva ori bune pe zi, în medie 4 – 6 (7) ori. Ar fi de preferat să mâncăm des şi puţin, decât mult şi rar. În primul caz, organismul are mereu aportul energetic şi proteic asigurat şi nu este nevoit să-şi facă provizii prea mari. În al doilea caz, organismul asimilează în salturi şi-şi face provizii sub forma binecunoscutei grăsimi pe care mulţi dintre noi o mângâie mai mereu, pe burtică, pe braţe, pe piept etc.). Raţionamentul său este logic şi răspunde economiei sale. Dacă alimentarea se face regulat, organismul ştie că va primi hrană când va avea nevoie şi va elibera energie atunci când i se va cere. Dacă îl torturăm prin înfometare, iar apoi îl îmbuibăm, el va deveni treptat în primul rând zgârcit cu energia disponibilă, cheltuind cât mai puţin, iar apoi lacom cu acumularea acesteia. El ştie că va primi mâncare târziu şi, pentru a preveni o posibilă lipsă de energie, o depozitează întâi ca glicogen, iar apoi ca trigliceride în ţesutul adipos.
Sfatul meu ar fi des şi puţin!
Când mâncăm?
La serviciu, întotdeauna este cineva care să mă tragă de mânecă: „iar mănânci, mă? da’ cât vrei să te faci?“. „Da, fraţilor, mânânc atât cât trebuie şi când trebuie!“
Normal ar fi să mâncăm când ne e foame, dar, poate că aşa ceva nu este mereu posibil. De aceea, este bine să ne fixăm un orar, pe care să ne străduim să-l respectăm zilnic. De exemplu, eu mănânc de patru ori pe zi, la orele: la 8, la 12, la 16 şi la 20 – 21. Este bine ca între mesele succesive să treacă cel mult 4 ore, ca organismul să nu treacă în starea catabolică. Astfel, ar fi bine să mâncăm odată la trezire (presupunând că ne trezim la 7:30), apoi din 3 – 4 în 3 – 4 ore. Ar însemna, odată pe la orele 11 – 12, apoi la 15 – 16, 18 – 19 şi 21 – 22. Desigur, nu întotdeauna trebuie să mâncăm la fel, ci, ar fi bine ca să facem 3 mese principale, între care intercalăm altele secundare, când mâncăm lapte cu pâine integrală, biscuiţi, sau un fruct (banană, mere etc.). Dacă preferăm suplimentele nutritive, putem face şi două mese din consumul acestora. Oricum, una dintre mese trebuie să se ia după antrenament, când foamea de proteine este maximă şi, dacă nu mâncăm ceva hiperproteic şi rapid asimilabil, organismul va consuma din proprii săi aminoacizi, din propriile sale proteine, din proprii săi muşchi!
Glucidele (carbohidraţii)
De demult li s-a spus hidraţi de carbon, apoi zaharuri, iar în cele din urmă, glucide. Eu prefer să le spun carbohidraţi, deoarece, în culturism, aşa sunt cunoscuţi.
Biochimic sunt compuşi aldehidici (cu grupări aldehidice, O=C––H) sau cetonici (cu grupări cetonice, O=C––CH2–...) ai polialcoolilor (compuşi cu mai multe grupări hidroxilice, –OH, în moleculă), sau produşii acestora de condensare (de deshidratare).
Ca răspândire, se găsesc preponderent în organismele vegetale, care îi sintetizează din doxid de carbon, apă şi energie solară. Aşa absorb ele dioxidul de carbon din atmosferă, eliberând oxigen. Organismele animale îi folosesc drept sursă de energie preferenţială, descompunându-i la dioxid de carbon şi apă, cu consum de oxigen, prin intermediul glicolizei şi a ciclului Krebs.
Nutriţionistic, aş zice că alimentele bogate în carbohidraţi nu lipsesc de la nici o masă. Pâinea, cartofii, orezul, biscuiţii, ciocolata, fructele sunt doar câteva exemple de alimente care conţin carbohidraţi.
Bucătarul ne îndrumă să consumăm, de asemenea, câteva sortimente de pâine, ca să ne ţină de foame.
Chimic, sunt compuşi în care proporţia dintre carbon, oxigen şi hidrogen este de 1:1:2, în general, având formula brută Cn(HOH)n. Desigur, există şi excepţii.
După comportamentul la hidroliză, carbohidraţii se împart în oze (monoze, zaharuri simple), care nu hidrolizează (nu se descompun în alte unităţi în prezenţa apei şi a catalizatorilor acizi; hidroliza lor se numeşte invertire), şi ozide (zaharuri complexe), care se descompun în oze.
La rândul lor, în funcţie de numărul de atomi de carbon din moleculă, ozele se subîmpart în: trioze, cu trei atomi de carbon, tetroze (cu patru atomi de carbon), pentoze (cu patru atomi de carbon), hexoze (cu şase atomi de carbon), heptoze (cu şapte atomi de carbon), n-oze (cu număr mare de atomi de carbon). Câteva exemple uzuale de oze sunt: glucoza (dextroza), fructoza, galactoza (hexoze), xiloza, arabinoza, riboza(pentoze) etc.
Ozidele se divid în două mari grupe: holozide (care conţin în structura lor doar componente glucidice) şi heterozide (care înglobează în moleculă şi componente neglucidice).
Holozidele se împart în: oligoozide (oligozaharide), care cuprind lanţuri de 2 – 6 molecule de oligozaharide, identice sau diferite, şi poliozide (polizaharide, glicani), care formează macromolecule constituite dintr-un număr imens de oze. Dintre oligozaharide, cele mai cunoscute sunt zaharoza, constituită dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză, maltoza (polimer al glucozei), lactoza (format dintr-o moleculă de glucoză şi una de galactoză), iar dintre polizaharide, celuloza (care, prin hidroliză, eliberează molecule de glucoză), amidonul (format din molecule de glucoză) sau glicogenul (singurul polizaharid animal, constituie forma de acumulare primară a glucozei).
Datorită prezenţei în molecule a unuia sau a mui multor atomi de carbon asimetrici (care au legăturile covalente – mod de legare a unor atomi constând nu în neutralizarea sarcinii lor ionice, ci de punere în comun a electronilor disponibili, aşa încât fiecare formează un dublet sau octet, dar cei doi sau opt electroni nu aparţin, în totalitate, nici unui atom – satisfăcute cu patru atomi diferiţi), ozele prezintă fenomenul de activitate optică. Pe baza acestei caracteristici, un compus cu acelaşi număr atomic şi aceeaşi formulă chimică restrânsă, poate prezenta diferite structuri spaţiale, determinând diferite comportamente fizice şi chimice. Aceşti compuşi se numesc stereoizomeri, fiind, în primul rând, optic-activi. Ce înseamnă asta? Că, în lumină polarizată, îi deviază acesteia planul de polarizare spre dreapta sau spre stânga.
Astfel, ozele se subîmpart şi după criteriul direcţiei de deviaţie a luminii polarizate, în dextroze (grupate în seria sterică –de la stereoizomer– D), deviind planul spre dreapta, şi levuroze (levuri, din seria sterică L), care-l deviază spre stânga.
Dintre alimentele bogate în carbohidraţi, voi aminti: produsele zaharoase (între 40% la cacao praf şi 99,9% la zahăr), produsele de panificaţie (între 48%, la pâinea graham şi 75 – 76% la pstele făinoase), fructele uscate (de la 9% la merre, la 74 la curmale), leguminoasele uscate (~47 % la fasole), sucurile de fructe (între 8% la cel de mure şi până la 29% la cel de prune), fructele crude (5% la pepeni – 18% la struguri) etc.
Principalele oze
Deşi există multe oze, cele mai importante pentru hrana omului sunt:
1. Glucoza (dextroza, zahărul din struguri), cea mai unoascută dintre oze, ea joacă un rol foarte important pentru metabolismul tuturor organismelor vii. Biochimic, este o aldohexoză (cu o grupare aldehidică), fiind reprezentată prin doi stereoizomeri, D-glucoza (dextroza) şi L-glucoza. În Natură, glucoza se formează din dioxid de carbon şi apă, sub acţiunea razelor solare, în părţile verzi clorofiliene ale plantelor. De asemenea, sinteza ei poate avea loc în organismul animal, în urma gluconeogenezei, din acid piruvic sau lactic. Se găseşte fie liberă, în fructe sau nectarul florilor, fie polimerizată, ca amidon, celuloză sau glicogen. de asemenea, intră în componenţa a numeroase oligozaharide (zaharoză, maltoză, lactoză etc.). Cantitatea de glucoză dizolvată în plasma sanguină, exprimată în miligrame per decilitru se numeşte glicemie. Ea variază în condiţii normale fiziologice între 60 – 110 (120) mg per dl. Prezenţa sa în urină indică instalarea diabetului.
În urma oxidării, glucoza se transformă în acid gluconic şi acid glucuronic, responsabili, în mare parte pentru scăderea pH-ului din cavitatea bucală şi pentru apariţia cariilor dentare (pH-ul – pondus hidrogenii, puterea hidrogenului – este o măsură a concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-un mediu, notată cu semn schimbat; valoarea prag este considerată 7, adică mediu – pH – neutru; când pH-ul se situează sub acestă valoare, mediul este acid, iar peste 7, bazic).
Forma de circulaţie şi cea mai stabilă a glucozei, forma piranozică (cu nucleu hexagonal, format din 5 atomi de carbon şi unul de oxigen, al şaselea atom de carbon apărând ca o ramificaţie a acestui ciclu) devine, sub acţiunea insulinei, forma furanozică (cu nucleu pentagonal, la care participă 4 atomi de carbon şi unul de oxigen, ceilalţi 2 atomi de carbon funcţionând drept catenă laterală). Astfel, glucoza este activată şi oxidată.
2. Fructoza (levuloza) este o cetohexoză (cu o grupare cetonică), iar stereoizomerul său deviază planul luminii polarizate spre stânga. Ca şi glucoza, în Natură se găseşte liberă sub forma piranozică şi combinată, sub forma furanozică. În organismul animal, fructoza constituie sursa exclusivă de energie a spermatozoizilor.
Dintre oligozaharide, capul de afiş îl deţine zaharoza. Se găseşte frecvent în Natură şi este constituit dintr-o moleculă de glucoză în formă piranozică şi o moleculă de fructoză în formă furanozică (zaharoza se mai numeşte şi alfa-D-glucopiranozido-beta-D-fructofuranozid).
Maltoza este penultima etapă a descompunerii enzimatice a amidonului, fiind formată din două molecule de glucoză (4-D-glucozo-alfa-D-glucopiranozid).
Lactoza (zahărul din lapte) este singurul dizaharid animal, format dintr-o moleculă de glucoză şi una de galactoză.
Celobioza are în constituţia sa două molecule de glucoză şi nu se găseşte liberă în Natură. Cel mai adesea se găseşte polimerizată sub forma celulozei.
Principalele polizaharide şi heterozide
Prin polimerizarea diozidelor rezultă polizaharide. Cele mai cunoscute trei polizaharide sunt:
a. celuloza, care are ca monomer celobioza. Intră în componenţa ţesuturilor de susţinere la organismele vegetale.
b. amidonul constituie rezerva de energie a plantelor şi sursa primară de carbohidraţi a animalelor.
c. glicogenul este rezerva temporară de energie a animalelor, putând fi uşor depolimerizat la glucoză care, apoi, are căi specifice de metabolizare.
Heterozidele pot îngloba, pe lângă substratul principal, constituit din carbohidraţi, şi componente neglucidice. Astfel de heterozide sunt: fucoidinele de la alge (conţin şi xiloză, acid uronic şi sulfaţi), chitina (cu grupări aminate), acidul hialuronic (format din N-acetilglucozamină şi acid glucuronic, în proporţie de 1:1) etc.
Lipidele (grăsimile)
Biohimic, sunt esteri ai acizilor organici cu masă moleculară mare cu alcooli. Un ester implică neutralizarea grupării hidroxilice a unui alcool, care funcţionează în acest caz ca bază (donor de protoni), cu o grupare carboxilică a unui acid organic, care acceptă protoni. Esterii sunt uşor de hidrolizat în mediu bazic (NaOH).
Din punct de vedere nutriţional – medical, aş zice, suntem sfătuiţi să avem mare grijă cu grăsimile, deoarece există riscul apariţiei unor maladii degenerative (ateroscleroză, obezitate etc.). Totuşi, unele vitamine se găsesc dizolvate în acestea (vitaminele D – colecalciferoli – , E – tocoferoli – ) şi sunt absorbite prin intermediul lor.
Bucătarul ne îndrumă să ne înfruptăm dintr-un sos gras, dar savuros cum numai el a ştiut să-l prepare.
Deci, câte capete atâtea păreri!
Eu ţin să vă spun că, dintr-un gram de grăsime se pot obţine cam 9,3 calorii, care, dacă nu sunt arse la timp, se transformă fie în şorţul (colacul) din jurul taliei, fie în fundul greoi, fie în abdomenul voluminos care se revarsă prosper peste cureaua ce mai că ţipă la o asemenea greutate!
Produsele alimentare care conţin cantităţi însemnate de lipide sunt: brânzeturile grase (25 – 36%), carnea grasă (28 – 35%), salamurile (~25 – 35%), ouăle (12%), uleiurile (~98 – 100%), untura (95-97%) etc.
Lipidele se împart, biochimic, în: lipide simple (care conţin doar componente lipidice) şi lipide complexe (care, pe lângă componenta lipidică, mai conţin şi resturi nelipidice).
Lipidele simple, la rândul lor, se împart în: grăsimi neutre (trigliceride), rezultate în urma esterificării glicerolului cu acizii graşi superiori (cu lanţuri – catene – lungi şi mulţi atomi de carbon în moleculă); ceride, care rezultă prin combinarea dintre alcooli monovalenţi alifatici (cu legături duble în moleculă, nesaturaţi) cu acizi graşi superiori şi steride, care provin din esterificarea alcoolilor cu nucleu aromatic cu acizii graşi superiori.
Lipidele complexe cuprind: fosfatidele (cu rest fosforic şi azotat în moleculă) şi cerebrozide (care includ şi galactoză în moleculă).
Acizii graşi din structura lipidelor se împart în:
- acizi graşi saturaţi cu catenă liniară;
- acizi graşi nesaturaţi cu catenă liniară;
- acizi graşi saturaţi cu catenă ramificată;
Acizii graşi saturaţi cu catenă liniară au formula generală CnH2nO2 şi număr par de atomi de carbon. Nu conţin legături duble între aceştia şi se prezintă drept lanţuri (catene) liniare. Capul inferior de serie este acidul butiric, urmând apoi încă zece componenţi, ultimul fiind acidul cerotenic.
Seria acizilor graşi saturaţi cu catenă liniară cuprinde următoarele specimene:
- acidul butiric, C3H7COOH;
- acidul caproic, C5H11COOH;
- acidul caprilic, C7H15COOH;
- acidul capric, C9H19COOH;
- acidul lauric, C11H23COOH;
- acidul miristic, C13H27COOH;
- acidul palmitic, C15H31COOH;
- acidul stearic, C17H35COOH;
- acidul arahidic, C19H39COOH;
- acidul behanic, C21H43COOH;
- acidul lignoceric, C23H47COOH;
- acidul cerotenic, C25H51COOH;
Dintre aceştia, grăsimile Naturale conţin cel mai adesea acidul palmitic, acidul stearic şi miristic. Unii acizi pot prezenta, pe lângă gruparea carboxilică, şi o grupare hidroxilică (oxiacizi), aşa cum sunt: acidul juniperic, C15H30(OH)COOH, acidul sabinic, C11H22(OH)COOH sau acidul cerebronic, C23H46(OH)COOH.
Acizii graşi nesaturaţi cu catenă liniară prezintă în molecula lor una sau mai multe legături duble între atomii de carbon. Seria acizilor graşi nesaturaţi cu catenă liniară cuprinde următoarele specimene mai răspândite:
- acidul oleic, C17H33COOH;
- acidul linoleic, C17H31COOH;
- acidul linolenic, C17H29COOH;
- acidul arahidonic, C19H31COOH;
Oxiacizii nesaturaţi sunt: acidul ricinoleic, C17H33(OH)COOH, acidul alfa-hidroxinevronic, C23H44(OH)COOH.
Acizii graşi saturaţi cu catenă ramificată se caracterizează prin existenţa a numai legături simple între atomii de carbon, iar catena de bază prezintă ramuri. Deşi se găsesc rar în Natură, au putut fi izolaţi doi astfel de acizi: acidul tuberculostearic, C18H37COOH şi acidul ftioic, C25H51COOH.
Uneori pot apărea şi acizi graşi ciclici, ca acidul chaulmoogric şi acidul hidnocarpic, extrem de rari.
Alcoolii care intră în componenţa lipidelor sunt:
- glicerolul, CH2OH–CHOH–CH2OH, cu trei grupări hidroxil esterificabile;
- alcoolul cetilic, C16H33OH;
- alcoolul cerilic, C26H53OH;
- alcoolul miricic, C31H63OH;
- alcoolul oleilic, C18H35OH;
- colamina, NH2–CH2–CH2OH;
- colina, (CH3)3N(OH)CH2–CH2OH;
- sfingozina, C18H33NH2–(OH)2;
- colesterolul (alcool ciclic);
- coprosterolul (alcool ciclic);
- colestanolul (alcool ciclic);
- criptosterolul (alcool ciclic);
- aqvosterolul (alcool ciclic).
Trigliceridele sau grăsimile neutre provin din esterificarea uneia sau a mai multor grupări hidroxil a glicerolului cu unul sau mai mulţi acizi graşi. Pot fi: trioleină (cu trei resturi oleice), tripalmitină (cu trei resturi palmitice), tristearină (cu trei resturi stearinice) sau combinaţii între glicerol şi acizi diferiţi: oleopalmitostearină, stearodiplamitină, ori cu o singură grupare ester: alfa-monopalmitina.
Ceridele rezultă din esterificarea acizilor graşi cu alcooli cu greutate moleculară mare, aciclici: palmitat de miricil (ceara de albine), cerotat de miricil (ceara de Carnauba) etc.
Dintre lipidele complexe, fosfatidele se împart în: lecitine şi cefaline, iar dintre cerebrozide se cunosc: cerazina, cerebrona, nevrona şi oxinevrona.
STEROIZI - INTRO
Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nu sunteţi cu nimic deosebit, deasupra celorlalţi, că Dumnezeu sau Natura nu ţine cu dumneavoastră mai mult decât cu mine, iar ceea ce se aplică tuturor, se aplică şi dumneavoastră!
Produsele din categoria STEROIZI afectează metabolismul, energetica organismului, diverse sisteme enzimatice, uneori cu efecte secundare negative şi durabile! Substanţele pe bază de hormoni pot avea efecte definitive, dacă nu sunt luate corespunzător echilibrului dumneavoastră hormonal. Înainte să luaţi prima doză, faceţi-vă un control al concentraţiilor hormonilor, substanţelor organice şi al mineralelor în sânge. Apoi, consultaţi un endocrinolog pentru a vă sfătui care sunt dozele maxime ce pot fi luate de dumneavoastră dintr-un hormon sau altul şi cât timp.
Nu urmaţi programele altora! Fiecare organism reacţionează în mod specific la un anumit tratament. Nu uitaţi că ceea ce este făcut, este bine-făcut, iar ce nu a fost făcut încă, trebuie atent gândit.
Ciclul metabolic al unor hormoni (steroizi) include conversia lor în alţi produşi hormonali, cu efecte diverse (testosteronul, androstendionul, dehidroepiandrosteronul şi androstendiolul pot fi convertiţi direct sau indirect în estradiol, hormon feminizant). Cele mai pregnante semne de reacţie a organismului la conversie sunt: incapacitate erectilă, creşterea sânilor (ginecomastie), uni- sau bilateral, mai mult sau mai puţin, apoi, dacă este cazul, dezvoltarea ţesutului adipos conform schemei feminine. Repet, fiecare organism reacţionează conform propriei structuri, propriilor scheme la anumiţi agenţi induşi Natural sau non-Natural.
Steroizii se iau ciclic: o perioadă steroidul pe bază de androgeni, urmată de o perioadă când se iau gonadotrofine (substanţe asemănătoare ca acţiune hormonilor gonadotropi, foliculostimulant şi luteinizant).
Nu uitaţi: masa musculară câştigată rapid, în urma utilizării steroizilor este artificială şi poate fi pierdută în timp scurt!
„Ei, ce mi se poate întâmpla mie? De ce tocmai mie?!“ veţi zice şi veţi lua, conştient, pe de o parte, de efectele pozitive şi negative ale tratamentului, dar şi de faptul că, poate, veţi trişa Natura!
Da, cel care trişează veţi fi dumneavoastră, dar nu veţi trişa pe nimeni în afara dumneavoastră! Nu uitaţi că, în faţa oricărei schimbări din organismul propriu suntem atât de singuri, doar noi cu noi înşine!!! E bine să vă gândiţi la efecte mai târziu decât niciodată, dar mai bine este mai devreme, decât prea târziu...!!!
Proprietăţile muşchiului striat
Pentru a fi funcţionabil, muşchiul prezintă câteva proprietăţi care îl ajută să-şi îndeplinească sarcinile:
a. Excitabilitatea, capacitatea de a răspunde prin scurtare (contracţie) sau alungire (relaxare) la impulsuri nervoase;
b. Elasticitatea, proprietatea de a se întinde şi a reveni la forma iniţială, fără a suferi accidente majore provocate de tensiunea de întindere şi fără a suferi transformări biochimice ireversibile;
c. Contractilitatea, capacitatea unui muşchi de a-şi creşte tensiunea internă, cu scurtarea fibrelor (contracţie izotonică) sau fără (contracţie izometrică), atunci când este stimulat.
Contracţia musculară simplă se numeşte secusă. De la aplicarea excitantului până la relaxarea de după contracţie, secusa este trasată ca având fazele:
- perioada de latenţă (circa 1 ms), când are loc intrarea ionilor monovalenţi în cisternele triadelor şi eliberarea ionilor de Calciu; se manifestă prin calmul de dinaintea contracţiei. Este o fază izometrică;
- perioada de contracţie susţinută, ascendentă (circa 10 – 120 ms), când ionii de Calciu se cuplează cu filamentele proteice; se manifestă prin contracţia progresivă a majorităţii fibrelor musculare, a muşchiului luat per total. Este o fază izotonică;
- perioada de relaxare, descendentă (circa 150 – 200 ms), când ionii de Calciu se retrag din cadrul punţilor actino-miozinice, iar Mg-ion-ATP-aza grăbeşte desfacerea legăturilor interfilamentare; muşchiul se relaxează progresiv.
Când se succed mai multe contracţii fără perioade de latenţă între ele şi cu relaxări incomplete, se realizează un tetenos incomplet. Când aceste contracţii se manifestă prin accentuarea perioadei de contracţie pe un interval mai lung, fără a schiţa nici o tendinţă de relaxare, urmate de o relaxare finală, se produce un tetanos complet (vezi imaginea).
d. Relaxabilitatea, căderea tensiunilor de întindere când muşchiul este în repaus; acum muşchiul trece prin faza descendentă.
Metabolismul muşchiului striat
Muşchiul striat este cel mai mare consumator de substanţe nutritive şi oxigen al organismului. Energia pe care o consumă în timpul travaliului provine din hidroliza acidului adenozintrifosforic (ATP), cu formare de acid adenozindifosforic (ADP) şi o grupare fosfat liberă.
a. Consumul de oxigen şi sursele de energie ale muşchiului. Refacerea depozitelor de ATP are loc cu consum de oxigen. Acesta depinde de condiţiile externe (temperatură) sau interne (starea de efort, repaus, hrănire); în repaus, la condiţii termice externe normale (18 – 20o), se consumă cam 1,7 micromoli de oxigen pe kilogramul de ţesut (circa 10% din oxigenul consumat de organism), pe când în timpul unui efort crescut, muşchiul este consumatorul a 180 de micromoli de oxigen pe kilogramul de ţesut, ceea ce reprezintă aproape 70% din totalul de oxigen consumat de organism.
Între nivelul respiraţiei tisulare şi raportul ADP/ATP se stabileşte un mecanism reglatoriu de tip conexiune inversă pozitivă (pozitive feed-back). Asta înseamnă că, odată cu intensificarea hidrolizei ATP, se intensifică şi respiraţia, deşi cantitatea de oxigen pe care muşchiul o poate primi este sub necesar (din cauza contracţiei intense, capilarele sanguine sunt comprimate). Totuşi, acesta îşi poate continua travaliul o perioadă diferită de timp, cu energie proprie, la diferite intensităţi, după care cedează.
Principala magazie de oxigen este mioglobina. Proteină globulară, asemănătoare structural – fiziologic hemoglobinei, aceasta acumulează oxigen în timpul relaxării musculare, pe care-l cedează la efort. Viteza cu care mioglobina poate reţine şi va elibera oxigen este de ordinul unei sutimi de secundă, ceea ce o face foarte eficientă în cazul eforturilor intense.
Drept hrană, muşchiul ar putea utiliza rezervele de glicogen, dar timpul prea lung în care acesta poate fi convertit, îl face ineficient. Mai rapidă este calea de descompunere a ATP, care are trei legături fosfat puternic macroergice (prin scindarea unui mol de ATP rezultă rapid cam 9000 – 10000 de calorii).
Necesarul energetic al unei persoane este de:
- circa 5000 de calorii pe zi pentru perioadele de efort fizic intens (~ 70 de calorii pe kilocorp);
- circa 1700 – 2000 de calorii pe zi pentru perioadele de repaus total (~ 25 de calorii pe kilocorp).
Energia pe care o solicită muşchiul în timpul eforturilor se împarte în:
- energie de activare, potenţială, depozitată sub forma creatinfosfatului, CF (CP), utilizată pentru depolarizarea membranelor şi eliberarea ionilor de calciu din reticulul sarcoplasmic;
- energie de contracţie (circa 2/3 din necesar), cu care se realizează alunecarea filamentelor de actină pe lângă cele de miozină; contracţiile izotonice consumă mult mai mult decât cele izometrice;
- energie de relaxare, responsabiă de reintroducerea ionilor de calciu în reticul.
În repaus funcţional, energia potenţială este stocată sub formă de creatinfosfat (se găseşte în proporţie de 3mg/gramul de muşchi), sau ATP (~0,2 – 0,5 mg/ gram).
b. Reacţii biochimice în timpul contracţiei musculare. Momentul incipient al contracţiei musculare îl constituie interacţiunea ATP cu actomiozina, în prezenţa ionilor de calciu. Se formează un complex tranzitoriu de miozinadenozintrifosfat, prin legarea fiecărei molecule de MMG (meromiozină grea) la câte două molecule de ATP, una la locul de glisare:
1. Miozină + ATP –> miozinadenozintrifosfat
iar cealaltă responsabiă cu producerea de energie:
2. Miozină-P+ Actină –> actomiozină + P + energie liberă (contracţie);
3. Actomiozină + ATP –> miozinadenozintrifosfat + actină
Cantitatea de ATP din muşchi este destul de redusă, dar de ajus pentru a susţine o contracţie teatnică de 20 de secunde.
Regenerarea ATP se face pe mai multe căi, dependente de intensitatea efortului:
a. în cazul eforturilor bruşte, intense şi scurte, ATP este refăcut prin scindarea creatinfosfatului (care depozitează cam 8500 de kcal per mol):
- CF + ADP – fosfocreatinkinază–> ATP + creatină, în repaus, având loc şi reacţia inversă; o altă cale de refacere a a cantităţii de ATP este prin scindarea în continuare a ATP rămas, eliberându-se o grupare fosfat macroergică, transferabilă altei molecule de ADP:
- 2 ADP <–adenilatkinază–> ATP + AMP, prin reacţia inversă putându-se reconstitui ADP.
Acidul adenozinmonofosforic (AMP) rezultat blochează transformarea ADP în ATP, fiind repede înlăturat din sistem prin dezaminare (rezultă IMP, acidul inozinmonofosfat)
Ambele căi produc rapid ATP, putând elibera circa 750 de calorii pe kilogramul de muşchi pe minut.
b. pentru obţinerea energiei necesară relizării eforturilor de lungă durată (anduranţă), muşchiul utilizează glicoliza şi glicogenoliza. Principala sursă energetică devine glucoza, sau polimerul său, glicogenul.
În regim anaerob, glicogenul este scindat conform ciclului Embden – Mayerhof – Parnas (EMP):
- Într-o primă etapă, glicogenul este fosforilat (este îmbogăţit cu o grupare fosfat), formându-se esterul Cori (esterul este un compus rezultat prin interacţiunea unui acid asupra unui alcool, sau asupra unui precursor al acestuia):
glicogen + fosfat –> ester glucoz-1-fosforic (Ester Cori), unde sursa de glicogen este muşchiul, sursa de fosfat o reprezintă fosfaţii anorganici, iar enzima catalizatoare (substanţă de sorginte proteică, participantă la o reacţie, pe care o declanşează sau o înlesneşte) este fosforilaza;
- Transfosforilarea esterului Cori, cu formare de ester Robison:
ester glucoz-1-fosforic + fosfat –> ester glucozo-1-6-difosforic (ester Robison), unde enzima este fosfoglucomutaza, iar sursa de fosfor pentru formarea fosfat-enzimei este ATP;
- Izomerizarea esterului Robison, cu formarea esterului Neuberg:
ester glucozo-1-6-difosforic –> ester fructozo-6-fosforic (esterul Neuberg); reacţia are loc sub acţiunea fosfohexoizomerazei şi este în echilibru la 70% ester glucozo-1-6-difosforic şi 3% ester fructozo-6-fosforic
- Fosforilarea esterului fructozo-6-fosforic, cu formarea esterului Harden-Young:
ATP + ester fructozo-6-fosforic –> ester fructozo-1-6-difosforic + ADP, unde catalizatorii sunt: enzima fosfofructokinaza şi ionii de Mg şi K. Reacţia este exergonică (în urma sa este eliberată o anumită cantitate de energie), ireversibilă (se produce doar într-un singur sens, revenirea la starea de dinaintea sa fiind practic imposibilă)
- Scindarea esterului Harden-Young la triozofosfaţi (esteri Fischer):
ester fructozo-1-6-difosforic –> D-gliceraldehid-3-fosfat + dioxiacetonfosfat, reacţie care are loc sub acţiunea aldolazei (fructozo-1,6-difosfatilaza)
- Izomerizarea esterilor triozofosforici (Fischer) şi stabilirea echilibrarea lor:
D-gliceraldehid-3-fosfat <–> dioxiacetonfosfat, sub acţiunea fosfotriozoizomerazei
- Fosforilarea oxidativă a D-gliceraldehid-3-fosfatului la 1,3-difosfogliceraţi:
D-gliceraldehid-3-fosfat <–> 1,3-difosfoglicerat, în prezenţa enzimelor: nicotinamiddinucleotid redus (NADH2); nicotinamiddinucleotid (NAD), şi a fosfatului anorganic.
- Transformarea 1,3-difosfogliceratului în 3-fosfoglicerat (ester Nielsen):
1,3-difosfoglicerat <–> 3-fosfoglicerat, în prezenţa ionilor de Mg şi sub acţiunea 3-fosfogliceric-kinazei
- Transformarea 3-fosfogliceratului în 2-fosfoglicerat, cu trecere prin faza de 2,3-difosfoglicerat:
3-fosfoglicerat <–> 2-fosfoglicerat, unde 2,3-difosfogliceratul joacă rol de coenzimă (enzimă ajutătoare, care, cu o altă enzimă, alcătuieşte o „echipă enzimatică“), iar enzima este gluco-1,6-mutaza.
- Formarea fosfoenolpiruvatului prin deshidratarea 2-fosfogliceratului:
2-fosfoglicerat <–> fosfoenolpiruvat, în prezenţa ionilor de Mg şi a unei enolaze.
- Defosforilarea fosfoenolpiruvatului, sub acţiunea piruvatkinazei:
fosfoenolpiruvat –> piruvat, în prezenţa ionilor de Mg şi K
- Trecerea piruvatului în lactat:
piruvat + NADH2 –> lactat + NAD.
În urma parcurgerii acestei suite de reacţii menite să-i asigure muşchiului necesarul de energie pe cale anaerobă, are loc acumularea masivă de acid lactic. In paralel, energia disponibilă scade, muşchiul este inhibat şi nu mai răspunde impulsurilor nervoase. Pentru ceva timp rămâne într-o stare de supracontracţie, până la refacerea treptată a rezervelor energetice. Odată cu încetarea travaliului şi restabilirea unui aport de oxigen, muşchiul începe retroconversia acizilor lactic şi piruvic generaţi în urma anaerobiozei în glucoză.
În timpul eforturilor intense şi prelungite, muşchii dotaţi preponderent cu fibre roşii pot consuma drept combustibil rezervele adipoase, după ce, în prealabil, acestea au fost transformate în acizi graşi liberi (AGL). Aceştia sunt oxidaţi prin mecanismul beta-oxidării (desfacerea de la catena-mamă a câte unui radical acetil).
Totuşi, sursa esenţială de energie musculară rămâne sistemul CP(CF) – ATP, apoi glucoza rezultată din glicogenoliză, în cele din urmă rămânând acizii graşi liberi cu număr par de atomi de carbon.
Acidul lactic poate fi metabolizat în două moduri: retroconversia în glucoză şi descompunerea la dioxid de carbon (OCO) şi oxid de hidrogen (HOH).
a. Retroconversia acizilor lactic şi piruvic în glucoză are loc fie în muşchi, cu randament foarte scăzut, fie la nivel hepatic, cu randament mai ridicat (ciclul CORI).
Faţă de oricare alt centru metabolic, muşchiul scheletic deţine întreg aparatul enzimatic necesar descompunerii acidului piruvic. Succesiunea de reacţii implicate în procesul metabolizării acestuia a fost grupată în cadrul ciclului Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici). Importanţa mare a acestei suite de reacţii rezidă din faptul că, în urma parcurgerii totale a lor, se ajunge la metabolizarea completă a resturilor glucidice, respectiv a piruvatului sau lactatului, dar mai ales prin legăturile avute cu degradarea carbohidraţilor, aminoacizilor şi acizilor graşi.
Prin metabolizarea oxidativă a unei molecule de acid lactic rezultă cam 18 legături puternic energetice, sub formă de ATP, în timp ce, prin metabolizarea anaerobă rezultă numai 4 legături macoergice, dintre care 2 sunt utilizate în timpul procesului.
a. Iniţierea ciclului Krebs are loc prin formarea acidului citric, din acetil-coenzima A (restul acetil provine prin metabolizarea acizilor graşi) şi acidul oxalacetic (care are ca precursor acidul lactic sau acidul malic, penultima verigă din ciclul Krebs). Prin condensare, rezultă acid citric şi coenzima A, care se poate recombina cu un rest acetil.
b. Într-un stadiu următor, acidul citric izomerizează în acid izocitric. În timpul reacţiei, prin deshidratare (eliminearea grupării hidroxil de pe carbonul 2 şi a unui ion de hidrogen), sub acţiunea aconitazei, rezultă acidul cis-aconitic; prin rehidratare, sub acţiunea aceleiaşi enzime, rezultă acidul izocitric, cu gruparea hidroxil pe primul atom de carbon.
C3H5O(COOH)3 – HOH –> C3H3(COOH)3
C3H3(COOH)3 +HOH –> C3H5O(COOH)3
c. Acidul izocitric este oxidat, formându-se intermediar acid oxal-succinic, iar apoi acid alfa-cetoglutaric:
C3H5O(COOH)3 –> C3H3O(COOH)3
C3H3O(COOH)3 –> C3H4O(COOH)2+CO2
Prima reacţie este catalizată de către dehidrogenază şi are loc în prezenţa nicotinamiddinucleotid fosfatului (NADP+), care este redus la nicotinamiddinucleotid fosfat redus (NADPH).
Într-o etapă următoare are loc decarboxilarea oxidativă a acidului alfa-cetoglutaric, prin intervenţia coenzimei A. Această secvenţă este importantă deoarece implică un mare număr de cofactori (substanţe catalizatoare ajutătoare): tiaminpirofosfat, acid lipoic, coenzima A (CoA), nicotinamiddinucleotid fosfat (NADP+) sau nicotinamiddinucleotid fosfat redus (NADPH), fosfat mineral, acid adenozindifosforic (ADP), acid guanozindifosforic (GDP). Energia legăturii tioesterice din cadrul CoA este transferată legăturii macroergice din ADP, cu formare de ATP:
C3H4O(COOH)2 + CoA-SH –> C2H4(COOH)CO~CoA (succinil-Coenzima A), cu eliminare de CO2, reducerea NAD+ (nicotinamiddinucleotid) şi sub acţiunea alfa-cetoglutarat-oxidazei + cofactori.
C2H4(COOH)CO~CoA + GDP + H3PO4 –> C2H4(COOH)2 + CoA + GTP
GTP + ADP –> GDP + ATP (transferul unei grupări macroergice de pe molecula de acidul guanozintrifosforic pe acidul adenozindifosforic, cu formare de acid guanozindifosforic pe acidul adenozintrifosforic).
d. Acidul succinic format este oxidat, prin acţiunea flavinadenindinucleoditului (FAD), până la acid fumaric. Enzima catalizatoare este succinatoxidaza, compusă din: succinatdehidrogenază şi numeroşi cofactori.
C2H4(COOH)2 –> C2H2(COOH)2, prin reducerea flavinadenindinucleoditului (FAD) la FADH2
e. Prin rehidrogenarea acidului fumaric (compus nesaturat, ce prezintă în moleculă duble legături între atomii de carbon), se trece în acid malic, compus saturat (ce prezintă în moleculă numai legături simple între atomii de carbon), sub acţiunea fumarazei:
C2H2(COOH)2 + HOH <–> C2H3(OH)(COOH)2
f. Acidul malic este oxidat, rezultând acidul oxalacetic; aceasta este ultima etapă a ciclului Krebs, care pregăteşte substratul necesar reînceperii primei secvenţe:
C2H3(OH)(COOH)2 –> C2H2O(COOH)2
Prin parcurgerea reacţiilor din cadrul ciclului Krebs se realizează oxidarea completă a radicalului acetil, rezultând dioxid de carbon (OCO) şi oxid de hidrogen (HOH).
În urma arderii unei molecule de glucoză provenită din glicogenul muscular sau hepatic rezultă cam 688,5 Kilocalorii. Dintre acestea, cam o zecime provin în urma parcurgerii reacţiilor ciclului Embden – Mayerhoff – Parnas, iar restul în urma ciclului Krebs. Oxidarea anaerobă produce energie în timpul eforturilor intense, atunci când alimentarea cu sânge şi, implicit, cu oxigen a muşchiului este deficitară. Dezavantajele sale sunt:
- randamentul scăzut
- acumularea de compuşi intermediari degradabili aerob, ceea ce face ca durata de funcţionare a sa să fie limitată de lipsa oxigenului. În urma degradării anaerobe, rezervele musculare de ATP şi CP (CF) scad simţitor.
Oxidarea aerobă rămâne principalul furnizor de energie necesară refacerii legăturilor macroergice ale ATP şi CP (CF). Randamentul său este foarte bun, dar inconvenientul este că necesită prezenţa oxigenului, devenind practic cvasiimposibilă în timpul eforturilor intense, cu efecte ischemiante (de sugrumare, strangulare) asupra circulaţii capilare musculare.
Conchizând, degradarea aerobă a glucozei este modalitatea din oficiu de a produce energie musculară, iar cea anaerobă este mecanismul de urgenţă, responsabil cu producerea energiei pe moment pentru un timp foarte scurt.
Legăturile reacţiilor ciclului Krebs cu reacţiile de metabolizare a
proteinelor şi lipidelor (retroconversia principiilor nutritive)
a. Acidul piruvic poate proveni şi prin dezaminarea cistinei, alaninei, serinei şi glicinei (aminoacizi);
b. Acetil-Coenzima A poate fi generată din acizi graşi (compuşi lipidici), leucină, izoleucină sau triptofan (aminoacizi), ori, prin intermediul coacetil-coenzimei A, din aminoacizii: fenilalanină, leucină, tirozină şi triptofan;
c. Cetoglutaratul, compus intermediar în cadrul ciclului Krebs, poate avea ca precursori: glutamatul, arginina, prolina sau histidina (aminoacizi);
d. Prin aminare, cetoglutaratul devine glutamină;
e. Succinatul poate descinde din: valină, metionină, izoleucină, treonină sau propionat;
f. Tirozina şi fenilalanina pot genera fumarat;
g. Prin aminare, oxalacetatul se converteşte în acid aspartic.
În timpul eforturilor prelungite, după ce majoritatea cantităţii de glicogen a fost consumat, muşchiul obţine energia necesară travaliului prin descompunerea acizilor graşi liberi (AGL), proveniţi din lipide.
Iniţierea ciclului de reacţii responsabile cu metabolizarea acizilor graşi se face prin cuplarea acestora cu coenzima A, rezultând acil-coenzima A. Legarea acizilor graşi la coenzima A se face prin intermediul polului triester al cesteia. În continuare, mecanismul de degardare a acizilor graşi implică beta-oxidarea, adică ruperi succesive a catenei acestora la nivelul atomului al doilea (beta) de carbon. Rezultatul este un acid gras cu doi atomi de carbon mai puţin şi un rest acetil (care, legat la coenzima A, dă acetil-coenzima A).
Formarea acil-coenzimei A are loc sub acţiunea acil-coenzima A-sintetazei, totodată, o moleculă de ATP transformându-se în AMP.
Într-o etapă următoare, are loc dehidrogenarea acil-coenzimei A, rezultând alfa,beta-trans-dehidroacil-coenzima A, sub acţiunea flavoenzimei.
Compusul format astfel este hidratat, sub acţiunea unei hidrataze, care duce la formarea unui compus hidroxilat în poziţia beta.
Beta-hidroxiacil-coenzima A este în continuare dehidrogenat, sub acţiunea beta-hidroxiacil-coenzima A-dehidrogenazei şi a NAD+, dând beta-cetoacil-coenzima A.
Ultima reacţie a acestei succesiuni scurtează catena acidului gras cu doi atomi de carbon. Se formează, sub influenţa coenzimei A, acetil-coenzima A şi acil-coenzima A, cu lanţ scurtat cu doi atomi de carbon.
Acil-coenzima A reintră în reacţia de beta-oxidare, scurtându-se iar şi iar, până la stadiul de butiril-coenzima A. Acesta va fi ultimul compus degradabil prin beta-oxidare, generând două molecule de acetil-coenzima A (2x acetil-coenzima A).
Acesta va contribui la formarea acidului citric, capul de serie din cadrul reacţiilor ciclului Krebs, eliberându-se coenzima A.
Însumând energia rezultată din reacţiile de beta-oxidare a acidului palmitic (acid gras cu 16 atomi de carbon), CH3–(CH2)14–COOH, se obţin cam 96 de moli de ATP, până la formarea 2x acetil-coenzima A. Ţinând cont că şi metabolizarea restului acetil este însoţită de degajare de energie, rezultă importanţa lipidelor pentru energetica organismului.
Acizii graşi cu număr impar de atomi de carbon suferă, de asemenea, un proces de beta-oxidare, până la stadiul de propionil. Acesta se degradează în acetil-coenzima A şi OCO. O parte dintre acizii graşi se transformă în succinil-coenzima A, putând intra în ciclul Krebs.
Ordinea producerii energiei necesare travaliului muscular este următoarea:
a. Desfacerea legăturilor macroergice ale ATP. Această etapă corespunde începutului activităţii musculare, când alimentaţia cu oxigen este încă suficientă, sau fazelor de efort uşor.
b. În cazul eforturilor intense, cantitatea de oxigen asigurată prin respiraţie devine insuficientă din cauza îngustării lumenului capilar şi din cauza necesităţilor sporite de oxigen şi energie. Atunci, majoritatea reacţiilor au loc anaerob. Nu se lucrează la eficienţa maximă, dar, cel puţin pentru moment, se generează suficient ATP pentru continuarea efortului.
c. Pe măsură ce se intensifică glicogenoliza anaerobă, iar cantitatea de oxigen devine insuficientă organismului, centrul respirator este pus în gardă, mărindu-se ritmul respiraţiei (mecanism de conexiune inversă, când un compus scade din sistem, este excitat centrul nervos corespunzător, care intensifică intrarea sa). Ajuns la muşchi, mai ales în perioada dintre două contracţii succesive, oxigenul iniţiază reacţiile ciclului Krebs. Se lucrează în regim aerob.
d. Când efortul este mai intens şi susţinut, iar cea mai mare parte a glicogenului a fost consumată, se trece la metabolizarea acizilor graşi liberi (AGL), astfel asigurându-se o continuitate a lucrului cu randament bun. Acizii graşi liberi provin din dezesterficarea trigliceridelor depozitate în adipocite.
După încetarea travaliului muscular, organismul are nevoie de o perioadă variabilă de timp pentru refacerea depozitelor de nutrienţi. Astfel, în regim aerob, are loc atât reconstituirea ATP, CP (CF), cât şi a glicogenului, fie din glucoza sanguină, dacă se asigură o ingestie rapidă de carbohidraţi (glucide, zaharuri), fie din acidul piruvic şi lactic, prin gluconeogeneză.
CONTRACŢIA MUSCULARĂ
Fibra musculară striată, scheletică, se găseşte sub controlul conştient (voluntar) nervos, iar cea cardiacă şi netedă, sub control involuntar, inconştient, vegetativ.
Arcul nervos voluntar ce se termină cu contracţia muşchiului scheletic porneşte din ariile motorii ale scoarţei cerebrale. Prin intermediul neuronilor motorii, impulsul nervos se propagă până la placa neuro-motorie. Aici există mici vezicule care eliberează în spaţiul perisinaptic un mediator neuro-chimic (acetil-colină). Acesta se propagă treptat, provocând absorbţia intensă a ionilor de sodiu în spaţiul intracelular. Fibra musculară se depolarizează.
Situat în legătură cu sarcolema şi triadele ce învăluie discul I, sistemul canalicular T constituie o scurtătură în trecerea ionilor de sodiu spre miofibrile. Ţinta spre care se îndreaptă o constituie chiar cisternele triadelor; scopul lor este de a „elibera“ ionii de calciu „sechestraţi“ în aceste organite subcelulare.
Motivul eliberării ionilor de Calciu este de a le favoriza interacţiunea cu filamentele de troponină. Situată în capătul filamentelor de tropomiozină, troponina C (cu mare afinitate spre ionii de Calciu şi Magneziu) are o activitate inhibitoare asupra tropomiozinei. Astfel, prin combinarea troponinei C cu ionii de Calciu rezultă un complex calci-troponinic, fără efect tropomiozin-inhibitor.
Abia acum filamentele de actină şi miozină din complexul troponin-miozinic pot reacţiona în voie, realizând punţi transversale, care le ajută în alunecarea unora pe lângă altele, realizând contracţia fibrei.
Cum un singur neuron deserveşte mai multe fibre musculare, această succesiune de paşi se realizează cvasisimultan în grup, favorizând contracţia unui muşchi întreg luat per ansamblu.
Forţa de contracţie depinde de numărul de fibre care se contractă. Intensitatea travaliului muscular (numărul de fibre care intră în contracţie) depinde de numărul de neuroni purtători de impuls, iar acesta de masa care se opune contracţiei şi de durata efortului.
Energia necesară procesului sau şirului de procese implicat-e în realizarea contracţiei provine din ATP-ul scindat uşor de către miozin-ATP-ază, „eliberată“ din chingile biochimice ale troponinei.
În repaus, între meromiozină şi actină există punţi formate iniţial din ATP, de ambele părţi, apoi din ADP de partea actinică şi ADP de cea miozinică, încărcate negativ. Acestea se resing reciproc, constituind totodată „capcane“ pentru ionii încărcaţi cu sarcini pozitive (cationi). Dacă ar ajunge acolo ionii unui metal monovalent (de Sodiu sau de Potasiu), punţile vor fi neutralizate, iar contracţia nu va mai avea loc. Dacă ajung ionii bivalenţi (de exemplu, de Calciu şi Magneziu), eliberaţi din cisternele sistemului T, o valenţă se leagă la actină, iar cealaltă la meromiozină, apropiindu-le. ATP-ul rămas pe miozină poate fi hidrolizat de ATP-ază. Sarcina negativă dispare, iarlegătura mediată de ionul bivalent se rupe. ADP miozinic este refosforilat, iar ciclul se reia. Pentru o contracţie completă, sunt necesare mai multe astfel de succesiuni de reacţii.
Încetarea acţiunii impulsului nervos la nivel sarcolemic determină, de asemenea, scăerea concentraţiilor de ioni de Sodiu din cisternele sistemului T. Efectul principal îl constituie recaptarea ionilor de Calciu din spaţiul interfibrilar, până la concentraţii sub nivelul de acţiune al miozin-ATP-azei, ceea ce determină desolidarizarea filamentelor de actină şi miozină. Retragerea ionilor de Calciu favorizează activarea Mg-ion-ATP-azei, inhibatoare a miozin-ATP-azei, grăbind desfacerea legăturilor dintre miofilamente. Întoarcerea ionilor de Calciu în cisterne are loc cu un consum energetic de o moleculă de ATP per ionul de Calciu. Miofilamentele se reîncarcă apoi cu ATP, restabilindu-se condiţiile premergătoare contracţiei.
ANATOMIE LOCOMOTORIE UMANĂ
APARATUL LOCOMOTOR
Mişcarea reprezintă una dintre caracteristicile de bază ale materiei vii. Necesitatea apariţiei ei a constituit-o găsirea de noi surse de hrană, de oxigen, precum şi, probabil, părăsirea vechilor habitate îmbibate cu produşi de excreţie.
Organismele mai puţin evoluate o realizează cu ajutorul expansiunilor citoplasmatice temporare, numite pseudopode, sau prin formaţiuni specifice, cum sunt cilii şi flagelii.
Vieţuitoarele complexe se mişcă prin intermediul colaborării strânse dintre trei componente: sistem nervos, sistem osteo-articular şi sistem muscular. Împreună formează aparatul neurolocomotor.
Sistemul nervos detectează parametrii fizico-chimici ai Mediului, elaborând totodată un răspuns adecvat fiecărei situaţii în parte. Acesta este concretizat printr-un stimul, care produce contracţia sau relaxarea unui mănunchi de fibre musculare.
Sistemul osteo-articular constituie, în primul rând, scheletul pe care se inseră muşchii, iar în al doilea rând, un sistem de pârghii, care se dplasează în funcţie de forţa ce acţionează asupra elementelor sale.
Sistemul muscular reprezintă componenta efectoare, care, prin activitatea sa, răspunde stimulului nervos şi pune pârghiile scheletice în mişcare.
REGIUNEA CERVICALĂ
Topografic, este delimitată de partea superioară a sternului, coastele superioare şi claviculele, la limita inferioară, şi de osul occipital, şi mandibulă la partea superioară.
Scheletul regiunii cervicale este alcătuit din următoarele repere osoase: apofizele mastoidiene ale osului temporal, baza osului occipital, mandibula, osul hioidian, vertebrele cervicale, primele două vertebre toracice, coastele I şi II, manubriul sternal, claviculele şi partea superioară a corpului sternal. Ele folosesc drept suport pentru inserţia muşchilor din regiunea gâtului.
Articulaţiile dintre aceste oase au o mobilitate crescută (articulaţiile atlanto-condiliene, mandibulo-maxilare etc.) sau mai scăzută (articulaţiile intervertebrale, ale sternului etc.).
- Articulaţia atlanto-condiliană se face prin capsulele articulare şi membranele atlanto-occipitale anterioare şi posterioare;
- Articulaţia temporalo-mandibulară se realizează prin intermediul unui menisc intraarticular şi a trei ligamente: lateral, sfeno-mandibular şi stilo-mandibular;
- Articulaţiile intervertebrale sunt complexe, caracterizate prin prezenţa diartrozelor planiforme cvasiorizontale între corpurile vertebrale, a ligamentelor galbene între arcurile vertebrale şi a ligamentelor interspinoase, supraspinoase şi intertransversare, între apofizele spinoase.
- Articulaţiile vertebro-costale sunt diartroze planiforme, susţinute şi de ligamentele radiar şi intraarticular, între capul coastei şi discul intervertebral;
- Articulaţiile sterno-costale sunt diartroze planiforme;
- Articulaţia sterno-claviculară se face printr-un disc articular oblic-sagital şi prin ligamentele: sternoclavicular anterior, sternoclavicular posterior, interclavicular şi costo-clavicular.
MUŞCHII REGIUNII CERVICALE
A. Flexori:
- lungul capului, cu originea pe tuberculii anteriori ai apofizelor transverse ale vertebrelor C3-C6 şi inserţia pe faţa inferioară a bazei occipitalului;
- dreptul anterior al capului, cu originea pe faţa anterioară-laterală a atlasului şi rădăcina apofizei transverse şi inserţia pe faţa inferioară a bazei occipitalului;
- sternocleidomastoidianul, cel mai lung şi voluminos muşchi cervical, are originea în partea superioară a feţei anterioare a manubriului sternal (un fascicul) şi pe marginea superioară a feţei anterioare a treimii mediale a claviculei, inserându-se pe faţa laterală a apofizei mastoidiene şi jumătatea laterală a liniei nucale superioare (baza occipitalului).
B. Extensori:
- marele drept posterior al capului, subţire, triunghiular, cu originea pe apofiza spinoasă a axisului şi inserţie pe linia nucală inferioară şi pe occipital;
- micul drept posterior al capului, cu originea pe tuberculul arcului posterior al atlasului şi inserţia pe linia nucală inferioară, sub muşchiul marele drept posterior al capului;
- micul oblic al capului, profund, în partea posterioară a regiunii cervicale superioare, are originea pe apofiza transversă a atlasului şi inserţia pe occipital, între liniile nucale;
C. Rotatori:
- oblicul mare, de formă patrulateră, are originea pe faţa laterală a apofizei spinoase a axisului şi inserţia pe porţiunea inferioară-dorsală a apofizei transverse a atlasului;
Alţi muşchi rotatori: sternocleidomastoidianul, marele drept posterior, dreptul lateral al capului, trapezul, splenius capitis.
ZONA TORACICĂ
Anterior, zona toracică se confundă cu cutia toracică, iar posterior, coboară până la spina iliacă, prin intermediul aponevrozei toraco-lombare.
Dezvoltarea toracelui depinde în special de mişcările centurii scapulare şi respiratorii.
Scheletul zonei toracice este format în principal din:
- coloana vertebrală (12 vertebre toracice + ultimele 2 cervicale şi vertebrele lombare),
- sternul şi apendicele xifoid,
- coastele (I-VII articulate separat la stern, VIII - X articulate prin intermediul coastei a VII-a, iar XI – XII libere la capătul sternal),
- clavicula,
- scapula(omoplatul),
- capătul proximal al humerusului,
- acromionul.
Articulaţiile dintre oase sunt:
- diartroze planiforme la articulaţiile intervertebrale;
- diartroze planiforme la articulaţiile costo-vertebrale şi sterno-costale;
- articulaţii prin disc şi ligamente, între stern şi clavicule;
- diartroze planiforme la articulaţiile acromio-claviculare; între feţele articulare, un disc fibrocartilajnos separă incomplet cavitatea articulară în două compartimente: pe faţa superioară, se găseşte un ligament, acromioclavicular, iar pe cea inferioară, între claviculă şi omoplat, ligamentul acromioclavicular, cu două componente (ligamentul conoidal şi trapezoidal);
- diartroze sferoide, la articulaţiile scapulo-humerale; acestea sunt cele mai mobile articulaţii din zona toracică. Cavitatea glenoidă este mărginită de un inel fibrocartilajnos (labrum glenoidale), pe care se inseră capsula articulară, răsfrântă până la tuberculul supraglenoidal al humerusului.
MUŞCHII ZONEI TORACICE
- trapez, muşchi triunghiular, cu originea pe protuberanţa occipitală externă, apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale şi toracice, şi inserţia pe treimea lateral-distală a claviculei (fibrele superioare, cervicale), acromion (fibrele mijlocii, toracic-superioare) şi pe spina scapulei (fibrele inferioare). Trage umerii înapoi, îi ridică, fixează omplatul;
- rombicii, doi muşchi de dimensiuni diferite situaţi sub trapez. Rombicul mare are originea pe vertebrele toracice 1 – 4, iar cel mic pe vertebrele cervicale 6 – 7, inserându-se apoi separat pe marginea medială a scapulei. Trag înapoi, ridică şi fixează omoplatul;
- marele dorsal are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracice 6 – 12, vertebrele lombare, fascia toraco – lombară, ultimele 3 coaste şi treimea posterioară a crestei iliace. Inserţia se face printr-un tendon pe tuberculul mic al humerusului. Realizează coborârea, adducţia, retroversia şi rotaţia internă a braţului;
- ridicătorul scapulei are originea pe apofizele transversale ale vertebrelor cervicale 1 – 4, iar inserţia se face pe unghiul superior şi marginea medială a scapulei. Ridică omoplatul şi îl deplasează uşor în sens dorso – medial;
- marele pectoral are formă triunghiulară şi este format din trei segmente, cu origini diferite, dar cu inserţie comună: segmentul clavicular are originea pe faţa anterioară a jumătăţii sternale a claviculei, segmentul medio – sternal are originea pe faţa ventrală a sternului şi a cartilajelor costale II – VI, iar segmentul inferior, abdominal pe lama anterioară a tecii abdominalilor. Inserţia se face printr-un tendon, pe creasta tuberculului mare humeral. Funcţionează ca adductor şi rotator intern al braţelor;
- dinţatul anterior se găseşte pe faţa laterală a toracelui, fiind acoperit de omoplat. Ca loc de origine, foloseşte faţa laterală a coastelor I – IX, în partea inferioară alternând cu oblicul extern. Inserţia are loc pe marginea medială a scapulei. Trage omoplatul ventro – lateral şi participă ca auxiliar la inspiraţie;
- supraspinosul are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub acromion şi se inseră pe faţa superioară a tuberculului mare al humerusului. Abductor al braţului;
- infraspinosul are originea pe fosa infraspinoasă a scapulei şi se inseră pe faţa mijlocie a tuberculului mare humeral. Este rotator extern al braţului;
- subclavicularul are originea pe marginea laterală a scapulei, iar inserţia pe faţa inferioară a claviculei. Coboară şi fixează clavicula;
- rotundul mic porneşte de pe marginea laterală a scapulei şi se inseră pe faţa inferioară a tuberculului mare humeral. Roteşte braţul spre exterior;
- rotundul mare are originea pe unghiul inferior al scapulei şi se inseră pe tuberculul mic humeral. Roteşte braţul spre interior şi îl adduce;
- subscapularul este un muşchi triunghiular, cu originea pe faţa anterioară a omoplatului şi inserţia printr-un tendon lat pe tuberculul mic al humerusului. Rotator intern şi adductor al braţului.
ZONA ABDOMINALĂ
Cuprinde spaţiul dintre cuşca toracică şi oasele centurii pelvine. Singurele repere osoase aparţin zonelor învecinate: coastele, sternul, pubisul, ilionul şi coloana vertebrală.
MUŞCHII ZONEI ABDOMINALE
- muşchiul drept abdominal, lat simetric, formează partea ventrală a peretelui abdominal. Originea se situează pe creasta pubisului şi simfiza pubiană, de unde urcă şi se inseră prin trei fâşii dinţate pe coastele şi cartilajele costale VII – VIII şi apendicele xifoid. Sunt înveliţi în teaca aponevrotică a muşchilor oblici şi transvers, care se unesc în dreptul zonei mediane prin intermediul unei formaţiuni ligamentare puternice, linia albă. Muşchii drepţi abdominali apropie apendicele xifoid de pubis, prin flexia toracelui pe bazin;
- muşchiul oblic extern este un muşchi lat, subţire, superficial, situat pe faţa antero – laterală a peretelui abdominal şi toracelui inferior. Are originea pe coastele V – XII prin digitaţii musculare şi tendinoase, alternând cu cele ale dinţatului anterior şi ale marelui dorsal. De acolo, fibrele grupate în fascicule ajung să se insere pe linia albă, o largă aponevroză, pe marginea superioară a simfizei pubiene, linia pectineală, spina iliacă antero – posterioară şi pe partea anterioară a marginii exterioare a crestei iliace. În contracţie unilaterală produce înclinarea şi rotaţia trunchiului spre acea parte; în contracţie bilaterală produce flexie;
- muşchiul oblic intern este un muşchi lat, triunghiular, situat sub oblicul extern. Originea sa este pe creasta iliacă, ligamentul inghinal şi fascia toraco – lombară, de unde fibrele pleacă în evantai, astfel: cele superioare către marginea inferioară a ultimelor trei coaste, cele cu originea pe ligamentul inghinal se inseră pe creasta pubisului şi linia pectineală, iar restul fibrelor, inferioare, se unesc în linia albă. Are acţiune similară muşchiului oblic extern;
- muşchiul transvers este cel mai profund muşchi abdominal, cu originea pe creasta iliacă internă, feţele interne ale cartilajelor ultimelor şase coaste şi treimea laterală a ligamentului inghinal, şi inserţia prin aponevroză pe creasta şi linia pectineală a pubisului şi pe linia albă. Presează abdomenul.
REGIUNEA MEMBRULUI INFERIOR
Topografic, cuprinde membrul inferior şi zona bazinului. Scheletul acestei regiuni este constituit din:
- osul coxal (ilion, ischion şi pubis);
- coloana lombară inferioară, osul sacru, coccigele;
- femurul, patella (rotula);
- tibia, peroneul (fibula);
- oasele tarsiene, calcaneul;
- oasele metatarsiene;
- falangele labei piciorului.
Articulaţiile din regiunea membrului inferior sunt:
- articulaţia sacroiliacă, semimobilă, leagă suprafeţele rugoase ale sacrului şi ilionului, acoperite cu cartilaj fibros. Anterior este susţinută de ligamentele sacroiliace ventrale, iar posterior de ligamentele scroiliace interososase, între tuberozitatea iliacă şi cea sacrală. Ligamentele pelvine leagă coloana vertebrală de diferite zone ale bazinului; ligamentul iliolumbal fixează apofizele costale ale vertebrelor lombare IV – V de creasta iliacă posterioară; ligamentul sacrospinal este orizontal, între marginea laterală a ultimelor două vertebre sacrale şi spina ischiadica; ligamentul sacrotuberal, cel mai puternic al bazinului, leagă spina iliacă posterioară de faţa dorsală a sacrului, iar membrana obturatoria închide gaura obturatoare.
- simfiza pubiană este o sincondroză (sinartroză cu suprafeţele legate printr-o lamă de cartilaj), care uneşte oasele pubiene în partea anterioară.
- articulaţia coxofemurală (acetabulară) este o enartroză situată între capul femurului şi cavitatea acetabulară, mărginită de un inel fibrocartilaginos. Foarte puternică, capsula articulară se prinde medial pe ligamentul transvers şi labrul acetabulului, iar lateral – anterior pe linia intertrohanteriană; posterior se inseră deasupra crestei intertrohanteriene. Ligamentele care întăresc articualţia sunt: iliofemuralul, cel mai puternic ligament din corpul uman, se întinde de la spina iliacă antero – inferioară până la linia intertrohanteriană; ligamentul pubofemural, de la proeminenţa iliopectinee şi ramul superior al pubisului, înconjoară marginea inferioară a colului femural, spre trohanterul mic; ligamentul ischiofemural porneşte de la baza ischionului până la fosa trohanteriană. În profunzime, aceste trei ligamente formează zona orbiculară, care menţine capătul femural în cavitatea acetabulară.
- articulaţia genunchiului este complicată prin includerea rotulei. Este o trochoginglymus. Suprafeţele articulare sunt mijlocite de meniscuri în formă de semilunare (meniscul medial) sau circulare (meniscul lateral). Posterior, capsula articulară se inseră de deasupra condililor femurali, apoi pe faţa lor dorsală, până pe condilii tibiali. Pe marginea feţei rotulare a femurului, urcă pe sub muşchiul cvadriceps, întorcându-se pe marginile patellei. Anterior – jos, se fixează pe condilii tibiei. Ligamentele care participă la realizarea articulaţiei genunchiului sunt: ligamentul colateral medial, cu originea pe epicondilul medial a femurului şi inserţia pe condilul medial al tibiei; ligamentul colateral lateral, cu originea pe epicondilul lateral al femurului şi inserţia pe capul fibulei; ligamentul încrucişat anterior – intern, care leagă partea anterioară a proeminenţei intercondiliene cu pertea internă a condilului lateral al femurului, şi ligamentul încrucişat posterior, care leagă partea posterioară a proeminenţei intercondiliene cu partea internă a condilului medial al femurului; ligamentul popliteu oblic, prelungire a muşchiului semimembranos; ligamentul popliteu arcuat porneşte de la condilul lateral al femurului, la partea inferioară a capsulei; ligamentul rotulian, tendonul de inserţie pe tibie a muşchiului cvadriceps; retinaculele rotulei sunt expansiuni fibroase ale muşchilor vastul medial şi vastul lateral.
- articulaţiile tibio – fibulare sunt ligamente ce permit mici mişcări, în partea lor superioară, devenind în partea medială membrana interosoasă a gambei; în treimea distală există o sindesmoză tibiofibulară, fortificată de ligamente.
- articulaţia gleznei este de tip „balama“ (ginglymus) între tibie, peroneu şi osele tarsiene.
Celelalte articulaţii, între oasele tarsiene, metatarsiene şi falange sunt similare celor de la palmă.
MUŞCHII CENTURII PELVIENE ŞI AI PICIORULUI
- muşchiul iliopsoas este un complex format din două ramuri: ramura iliacului, cu originea pe fosa iliacă, şi ramura psoasului mare, cu originea pe corpurile şi apofizele costale ale vertebrei toracice XII şi lombare I – IV, ambele inserându-se printr-un ligament comun pe trohanterul mic. Este cel mai important complex muscular care flectează coapsa pe bazin, când punctul fix este trunchiul; când punctul fix este femurul, contribuie la flexia trunchiului. Rotator extern al piciorului;
- muşchiul piriform este de formă conică, cu originea pe faţa pelvină a sacrului (lateral de găurile sacrale pelviene 2 – 4), inserându-se pe vârful trohanterului mare, după ce trece prin golul mare al ischionului. Realizează abducţia şi rotaţia externă a coapsei;
- muşchiul obturator intern are formă de evantai, cu originea pe faţa internă a membranei obturatorii şi cadrul osos învecinat, iese prin golul mic al ischionului şi se inseră pe fosa trohanterică. Realizează rotaţia laterală a coapsei;
- muşchiul marele fesier (marele gluteu) este un muşchi superficial, dând relieful fesei. Originar de pe osul iliac (dorsal de linia gluteală posterioară), pe faţa posterioară a sacrului şi pe ligamentele sacrotuberale, trece oblic – lateral pe tractul iliotibial şi pe faţa laterală a treimii superioare a femurului, inserându-se la baza marelui trohanter. Extinde coapsa, asigurând poziţia ortostatică;
- muşchiul fesier mijlociu este în formă de evantai, cu originea pe faţa externă a ilionului, inserându-se pe faţa laterală a trohanterului mare. Abductor al coapsei şi rotator al piciorului. Este acoperit parţial de fesierul mare;
- muşchiul fesierul mic are formă de evantai şi se găseşte sub cel mijlociu; originar de pe faţa externă a ilionului, are inserţia pe faţa anterioară a trohanterului mare. Este abductor şi rotator intern al coapsei;
- muşchiul pătrat femural se găseşte sub marele fesier, având rolul de rotator extern al coapsei;
- muşchii gemeni sunt: superior, cu originea pe spina ischiadică şi inserţia pe trohanterul mare, şi inferior, cu originea pe tuberozitatea ischionului şi inserţia pe trohanterul mare;
- muşchiul tensor al fasciei late are originea pe spina iliacă anterior – superioară şi inserţia pe tibie, sub genunchi, prin intermediul tractului ilio – tibial. Este rotator intern, flexor al coapsei, extensor al gambei;
- muşchiul croitor (sartorius) este cel mai lung muşchi al corpului uman, situat superficial pe partea anterioară a coapsei. Originar de pe spina iliacă anterior – superioară, se inseră pe tuberozitatea tibiei, printr-un tendon lăţit (laba de gâscă). Este flexor, rotator slab extern al articulaţiei coxofemurale. În locomoţie, serveşte la flexia gambei pe coapsă şi rotator intern al genunchiului;
- muşchiul cvadriceps femural este alcătuit din patru ramuri: muşchiul drept femural, componentul principal, cu originea pe spina iliacă anterioară; muşchiul vastul lateral, cu originea pe faţa medială a femurului şi buza medială a zonei aspre; muşchiul intermediar, care are originea pe partea superior – anterioară a femurului; muşchiul vastul lateral, cel mai voluminos, are originea pe faţa laterală a femurului, sub trohanterul mare, toate având inserţia pe baza şi marginea laterală a rotulei şi pe tuberozitatea tibiei (prin tendonul rotulian);
- muşchiul semitendinos se găseşte pe partea medială a feţei posterioare a coapsei, pornind de pe tuberozitatea ischiadică, inserându-se printr-un tendon lung pe partea medială a tuberozităţii tibiei (laba de gâscă). Este flexor al genunchiului şi rotator intern al acestuia în flexie;
- muşchiul semimembranos se găseşte sub precedentul, fiind turtit, membranos. Originar de pe tuberozitatea ischiadică, coboară spre condilul medial al tibiei, inserându-se în parte sub platoul tibial (laba de gâscă), în parte radiind în ligamentul popliteu oblic. Este flexor al genunchiului;
- muşchiul biceps femural are două ramuri: ramul lung, care intersectează în diagonală faţa posterioară a coapsei, şi ramul scurt, care are originea pe treimea inferioară a liniei aspră, ambele inserându-se pe capătul fibulei, printr-un tendon unic. Flexor al genunchiului, rotator exterior al acestuia în flexie;
- muşchiul pectineu este cel mai scurt muşchi adductor, pornind de pe linia pectinee a osului pubian şi inserându-se pe linia pectinee a femurului. Este flexor şi rotator extern, slab adductor al gambei;
- muşchiul adductor lung are originea pe faţa anterioară a pubisului şi inserţia pe treimea mijlocie a liniei aspre. Realizează adducţia, flexia şi rotaţia externă a coapsei;
- muşchiul adductor scurt se găseşte sub cel lung, având originea pe faţa exterioară a ramurii inferioare a pubisului şi inserţia pe treimea superioare a liniei aspre.
- muşchiul gracilis este un muşchi lung şi plat, cu originea pe ramura inferioară a osului pubis şi inserţia sub condilul medial al tibiei (laba gâştii);
- muşchiul adductor mare este un muşchi lat, puternic, profund, în formă de evantai. Are originea pe tuberozitatea ischiadică şi ramura inferioară a ischionului şi inserţia prin trei fascicule: superioare, aproape orizontale, pe buza medială a liniei aspre; mijlocii, oblice, pe linia aspră, medial – distal, şi inferioare, apropape verticale, pe epicondilul medial al femurului. Este cel mai puternic adductor al coapsei;
- muşchiul tibial anterior este un muşchi lung, prismatic, cu originea pe condilul lateral şi partea superior – anterioară a feţei laterale a tibiei, inserându-se pe primul cuneiform (tarsiene) şi baza metatarsianului I realizează flexia dorsală şi supinaţia piciorului;
- muşchiul extensor lung al degetelor este situat pe faţa laterală a gambei, având originea pe condilul lateral al tibiei, capul şi porţiunea laterală a peroneului, membrana interosoasă, fascia gambei, coborând pe faţa posterioară a piciorului, împărţindu-se în patru fascii inserate pe falangele mijlocii – distale ale degetelor II – IV. Realizează flexia dorsală şi pronaţia piciorului;
- muşchiul extensor lung al halucelui este scurt, pornind de pe treimea mijlocie a fibulei şi membrana interosoasă, iiserându-se printr-un tendon lung la baza ultimei falange a degetului mare. Realizează extensia degetului mare şi flectează dorsal piciorul;
- muşchiul lung peronier are originea pe capul fibulei şi pe septurile intermusculare ale lojei peroniere, alunecă pe talpă prin şanţul osului cuboid, trecând oblic şi inserându-se pe faţa inferioară a cuneiformului medial şi baza primului metatarsian. Este flexor plantar şi pronator al piciorului;
- muşchiul scurt peronier porneşte de pe faţa inferioară - laterală a fibulei şi se inseră la baza metatarsianului V. Este flexor plantar şi pronator al piciorului;
- muşchiul gastrocnemian are două capete de origine, pe suprafeţele rugoase extraarticulare ale condililor femurali şi capsula articulară de dedesupt, inserându-se pe calcaneu (prin tendonul lui Achile). Este extensor al tălpii;
- muşchiul solear, anterior de gastrocnemian, are originea pe capul fibulei şi inserţia pe calcaneu, prin tendonul lui Achile;
- muşchiul popliteu, scurt, lat, este situat posterior de articulaţia genunchiului. Are originea pe condilul lateral al femurului, coborând oblic, spre suprafaţa posterioară a tibiei, unde se inseră. Este flexor al genunchiului;
- muşchiul flexor lung al degetelor este un muşchi profund – medial, cu originea pe treimea superioară şi mijlocie a feţei posterioare a tibiei, şi inserţia prin patru fascicule, pe falangele terminale ale degetelor II – IV. Este flexorul acestora;
- muşchiul tibial posterior este un muşchi profund, lateral de flexorul lung al degetelor, cu originea pe partea superioară - posteroară a tibiei şi peroneului şi pe membrana interosoasă. Se inseră pe osul navicular, iradiind şi tarsienele învecinate. Este supinator şi adductor al piciorului;
- muşchiul flexor lung al halucelui are originea pe partea inferioară a feţei dorsale a fibulei şi pe membrana interosoasă şi inserţia la baza falangei terminale a halucelui. Este flexor al halucelui, flexor plantar al piciorului, totodată susţinând astragalul şi calcaneul.
ZONA COLOANEI VERTEBRALE
Cuprinde spaţiul dintre regiunea cefalo-cervicală şi centura pelvină. Este o regiune întinsă, complexă, vând ca schelet principal, axial, coloana vertebrală, care se articulează inferior, prin osul sacru la oasele centurii pelviene, respectiv la ilion (ilium).
Scheletul zonei coloanei vertebrale cuprinde următoarele repere:
- osul occipital;
- oasele temporale;
- coloana vertebrală;
- oasele iliace;
- coastele.
Coloana vertebrală este compusă din 33 – 34 de piese osoase scurte, mai mult sau mai puţin diferite între ele, numite vertebre. După locul pe care-l ocupă, formă şi dimensiuni, vertebrele sunt împărţite în:
- cervicale (7);
- toracice (12);
- lombare (5);
- sacrale (5), sinostozate în osul sacru-m;
- coccigiene (4 – 5), sinostozate în osul coccigian (coccis).
Înainte de naştere, coloana vertebrală prezintă o mare cifoză dorsală (convexitate pronunţată), care, până la naştere, dispare. În decursul primului an de viaţă apar curburile fiziologice definitive:
- la circa trei luni, când copilul începe să stea în şezut, apare o primă curbură vertebrală, lordoza cervicală (concavitate cervicală);
- la circa şase luni, se conturează cifoza dorsală;
- la aproape un an, când copilul stă în picioare şi face primii paşi, se conturează şi ultima curbură, lordoza lombară.
Apariţia curburilor vertebrale este o consecinţă a poziţiei verticale a omului, dispunerea lor echilibrând corpul.
Nici lateral coloana vertebrală nu este dreaptă, ci prezintă slabe curburi, numite scolioze. Normal, acestea apar în zona toracică şi sunt îndreptate cu convexitatea spre stânga, la dreptaci.
Prin accentuarea curburilor vertebrale, se ajunge la câteva malformaţii cu efecte mai mult sau mai puţin nefaste pentru funcţionarea normală a anumitor aparate, în special respirator şi circulator. Astfel, pot apărea:
- cifoza toracică, prin accentuarea cifozei fiziologice (normale). Se caracterizează pirin bombarea accentuată a spatelui, cu dilatarea spaţiului intervertebral toracic dorsal, paralel cu întinderea cartilajelor, şi cu reducerea spaţiului intervertebral anterior, paralel cu comprimarea şi distrugerea cartilajelor. Uneori pot apărea ciocuri osoase, care tind să prindă vertebrele între ele într-o toraxartroză imobilizantă şi dureroasă. De obicei, cuşca toracică este comprimată dorso –ventral şi mobilitatea sa scade simţitor. Apar tulburări de deplasare a difragmei, concomitent cu scăderea volumului respirator. Omoplaţii se depărtează, lăsând umerii să cadă în faţă. Totodată are loc accentuarea lordozei cervicale. Pot apărea tulburări cardio – vasculare.
- lordoza patologică lombară, care, deşi nu are aşa de multe efecte restrictive asupra respiraţiei şi circulaţiei, bombează abdomenul înainte, la normoponderali, pe când la supraponderali – obezi, poate constitui o consecinţă a căderii înainte a acestuia. Uneori, când este asociată cu cifoza, degenerează în cifolordoză. Accentuarea lordozei lombare, prin întinderea anterioară a inelelor intervertebrale şi tasarea lor dorsală constituie cauza principală a multor discopatii: dureri de mijloc, la flexii, hernieri ale discurilor spre anterior, imobilitate prin dureri apărute de la frecarea corpurilor intervertebrale, sau ca urmare a lombartrozei.
MUŞCHII ZONEI COLOANEI VERTEBRALE
Cunoscuţi ca extensori, muşchii şanţurilor vertebrale sunt muşchi profunzi, fusiformi, de dimensiuni şi orientări diferite, grupaţi de Braus în patru sisteme: interspinos, intertransversar, transversospinos şi spinotransversar. Au rol în menţinerea poziţiei verticale a trunchiului, în extensiile dorsale şi laterale ale coloanei vertebrale şi în rotaţia acesteia.
A. Sistemul interspinos cuprinde muşchi scurţi, situaţi între apofizele spinoase ale vertebrelor din regiunile: cervicală, toracică şi lombară (muşchi interspinoşi). Sunt muşchi profunzi şi contribuie la extensia coloanei vertebrale.
B. Sistemul intertransversar cuprinde următorii muşchi:
- muşchii intertransversari, mici, legând apofizele transversale între ele. Sunt preponderent dezvoltaţi în regiunile cervicală şi lombară.
- muşchiul iliocostal, format din trei porţiuni: iliocostalis lumborum, care are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre lombare, sacru şi crestele iliace şi inserţia pe ultimele şase coaste; iliocostalis thoracis, cu originea pe ultimele şase coaste şi inserţia pe primele şase coaste, şi iliocostalis cervicis, cu originea pe costele III – VI şi inserţia pe tuberculii posteriori ai apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale III – VII.
Faţă de zona toracică, întărită de cuşca toracică, zonele cervicală şi lombară sunt mult mai vulnerabile la şocuri mecanice, dar prezintă şi mobilităţi sensibil crescute.
- muşchiul longissimus, cu trei porţiuni: muşchiul thoracis, care are originea pe apofizele spinoase lombo – sacrale, creasta iliacă şi ligamentele sacro – iliace, şi inserţia pe apofizele transversale ale vertebrelor lombare şi toracice şi pe coaste; muşchiul longissimus cervicis, cu originea pe primele şase vertebre toracice şi inserţia pe apofizele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale, şi muşchiul longissimus capitis, cu originea pe apofizele transverse ale ultimelor vertebre cervicale şi ale primelor vertebre toracice şi inserţia pe apofiza mastoidiană a osului temporal.
C. Sistemul transversospinos, care constituie masa principală a muşchilor şanţurilor vertebrale. Sunt muşchi fusiformi, cu originile pe apofizele transverse ale vertebrelor, având traiect oblic asendent. Se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor de deasupra.
- muşchii rotatori scurţi se găsesc în regiunea toracică, unde au originile pe apofizele transverse şi se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrei de deasupra;
- muşchii multifizi au originile pe apofizele trasverse şi inserţiile, în evantai, pe apofizele vertebrelor superioare (sărind 2 – 4 vertebre);
- muşchiul semispinal al capului are originea pe apofizele transverse ale primelor şase vertebre toracice şi apofizele articulare ale primelor patru vertebre cervicale, şi inserţia pe occipital;
- muşchiul semispinal al gâtului are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale I – VI şi inserţia pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale II – V;
- muşchiul semispinal al toracelui are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice VI – X, iar inserţia pe vertebrele toracice I – IV şi cervicale VI – VII.
D. Sistemul spinotransversar cuprinde muşchiul splenius, cu originea pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre cervicale şi ale primelor cinci toracice şi inserţia pe jumătatea laterală a liniei nucale superioare şi pe faţa laterală a apofizei mastoide (splenius capitis), sau pe apofizele transversale ale atlasului şi axisului (splenius cervicis).
SINDROMUL DEGENERATIV DE SUPRAPONDERALITATE, SDS
(OBEZITATEA ŞI COMPLICAŢIILE SALE)
Un procent însemnat din populaţia Globului se confruntă acum cu supraponderalitatea. Maladie, sindrom degenerativ (ţinând cont de efectele secundare cu care se asociază), aceasta se defineşte ca fiind creşterea cu peste 10% a masei corporale faţă de maximul unui interval general acceptat ca normal pentru o valoare a înălţimii, cu dezvoltarea pregnantă a ţesutului adipos.
Masa corporală ideală sau normală se calculează în funcţie de înălţime, vârstă şi sex. Valorile sale se găsesc în diverse tabele, între care diferenţele sunt minime. Există autori care ţin cont de tipul somatic, alţii oferă o valoare medie, alţii un interval al maselor acceptate pentru o anumită înălţime.
Personal, consider că un tabel cât mai complet trebuie să conţină intervalul de masă corporală, în funcţie de înălţime, vârstă şi sex.
Faţă de înălţime, masa corporală variază, în general, direct. La valori mari de înălţime, şi masa corporală creşte, dar nu este obligatoriu. De exemplu, în cazul hipertrofiei musculare, la înălţimi medii (1,65 – 1,70m), masa corporală poate atinge valori de ordinul a 90 – 110 kilograme, fără a fi considerată SDS. Aşa, un individ prost hrănit poate avea la 1,85 m, 60 – 65 de kilograme.
Vârsta influenţează puternic dezvoltarea somatică până la vârsta de 25 de ani, după care se constată o scădere a ritmului creşterii musculo – osoase. De fapt, după această vârstă şi cantitatea de testosteron secretată de testicule scade simţitor, ajungând ca la 30 de ani să atingă jumătatea valorii de la 20 de ani. Între 30 şi 60 de ani, cel puţin teoretic, organismul uman va suferi cele mai reduse modificări ale masei corporale, dacă nu intervin alţi factori: îngrăşare, afecţiuni hormonale, afecţiuni virale, metabolice, slăbiri accentuate etc.
În raport cu sexul, bărbaţii sunt mai masivi şi mai grei, datorită dezvoltării pregnante a masei osoase şi musculare (sub influenţa testosteronului), comparativ cu femeile, care rămân mai micuţe şi mai uşoare (lucru discutabil, uneori).
Variaţii temporare de masă corporală au loc fie fiziologic (graviditate, ingestie de alimente, inaniţie), fie patologic (convalescenţă). Variaţii (definitive) de masă au loc patologic, prin dezvolarea pregnantă a ţesutului de depozit al organismului.
Către vârsta a treia, masa corporală se reduce, ca urmare a scăderii densităţii masei osoase (osteoporoză) şi musculare. Desigur, pot exista şi excepţii!
ORIGINEA SUPRAPONDERALITĂŢII (SDS)
Trăim într-o lume în schimbare. Acum avem tot ce ne trebuie, acum suntem înfometaţi. Supus condiţiilor instabile ale Mediului, organismul vegetal şi animal şi-au dezvoltat modalităţi specifice de contracarare a influenţelor acestora.
Astfel, pentru asigurarea unor condiţii minime de încolţire a embrionului vegetal, seminţele conţin amidon sau grăsimi.
Pentru a trece de perioadele de hibernare sau de secetă, animalele acumulează grăsimi. Acestea au anatajul că pot concentra o cantitate mare de energie într-o masă redusă (9,3 kcal/gr.) şi că, prin intermediul reacţiilor biochimice celulare, pot fi convertite în celelalte principii nutritive. La om s-a păstrat acest mod de stocare a energiei, dar modul sedentar de viaţă l-a împins spre latura patologică, sindromul degenerativ de supraponderalitate (SDS).
CÂND SUNTEM CONSIDERAŢI SUPRAPONDERALI?
Se consideră că atunci când masa corporală a unei persoane depăşeşte limita superioară a masei general acceptată ca normal – ideală pentru vârsta, înălţimea sau sexul său cu peste 10 – 15%, aceasta este supraponderală. Obligatoriu, creşterea masei corporale trebuie să se facă pe baza dezvoltării ţesutului adipos! Sportivii care-şi dezvoltă muşchii nu pot intra în această categorie, deoarece o masă musculară dezvoltată nu poate concura cu una de grăsime, cu efecte patologice!
Pentru diagnosticarea SDS, se utilizează câteva teste:
a. prin măsurarea bilaterală a pliului subcutanată în regiunea tricipitală (la jumătatea tricepsului, posterior), bicipitală (anterior, la jumătatea bicepsului), suprailiacă (deasupra şoldului), pectoroaxilară (anterior axilar), subscapulară (dedesuptul omoplatului) şi la cot (plica cotului). Pentru simplificare, se măsoară doar în zonele bicipitală, tricipitală, suprailiacă şi subscapulară. Valorile măsurate se adună, iar rezultatul se compară cu tabelele indicatoare ale procentajului echivalentului grăsimii corporale.
Când nu este posibilă măsurarea pliului cutanat în cele patru puncte – reper, se poate cuantifica doar grosimea pliului tricipital. Rezultatul se compară cu tabelele specifice pentru această valoare.
b. testul oglinzii, prin urmărirea ştergerii reliefului muscular de către grăsime şi formarea reliefului adipos.
c. prin determinări densimetrice, cu ajutorul unor formule.
d. prin cuantificări directe a grăsimii, cu ciclopentan sau kripton 85.
e. prin investigaţii radiologice.
f. prin investigaţii cu ultrasunete.
Pentru o primă evaluare, cei interesaţi pot utiliza raportul înălţime – masă corporală, prin comparaţie cu tabelele de masă corporală şi testul oglinzii.
SDS – FACTORI DE RISC
Factorii de risc ai sindromului degenerativ de supraponderalitate sunt numeroşi şi au fost împărţiţi în trei categorii mari: bio – ecologici (socio – economici), exogeni şi endogeni.
I. Factorii bio – ecologici (socio – economici)
a. Factorii genetici şi familiali
Genetic, SDS uman este transmis în următoarele cazuri (rare):
- Sindromul Lavrence – Moon – bardet – Biedl (LMBB sau SLMBB);
- Sindromul Alström (SAL);
- Sindromul Prader – Labhart – Willi (SPLW);
- SindromulMorgagni – Stewart – Morel (SMSM);
- Boala stocajului de trigliceride (BSTG).
Cel mai adesea, este greu de separat factorul genetic de factorii alimentari familiali. De ce? Având un regim alimentar excedentar, mama îmbuibă embrionul cu o cantitate de nutrienţi arhisuficientă, determinând macrosomie şi SDS incipient la copil încă înainte de a se naşte. Aici nu se poate face o distincţie între factorul genetic şi cel alimentar, indus prenatal.
Dacă tatăl este supraponderal, mama normoponderală, iar copiii supraponderali, atunci cu siguranţă este vorba de un factor genetic.
Dacă tatăl este supraponderal, mama normoponderală, iar o parte dintre copii normoponderali şi restul cu SDS, atunci da, poate fi o cauză genetic – recesivă.
b. Factorii de vârstă şi sex
La copii şi tineri, supraponderalitatea este determinată de creşterea numărului de celule adipoase (obezitate hiperplazică), iar la adult se manifestă prin creşterea volumului acestora (obezitate hipertrofică), sau prin acest tip, urmat de o fază hiperplazică, după umplerea la refuz a adipocitelor.
c. Tipul constituţional
Dintre tipurile somatice, mai predispuse la îngrăşare sunt: hiperfemininul – endomorf, femininul – endomorf, asexuatul endomorf, masculinul – endomorf, hipermasculinul – endomorf, hiperfeminiul – mezomorf şi femininul – mezomorf. Conform tipologiei lui Milcu – Maximilian, tipurile pasibile de SDS sunt: hipotiroidian, hipohipofizar şi hipogonadal.
d. Factorii socio – economici
Prosperitatea materială, sedentarismul şi ingestia crescută de alimente rafinate pot avea ca efect SDS.
e. Factorii culturali şi educaţionali
Indivizii cu educaţie superioară se pot informa despre SDS şi implicaţiile sale negative, recurgând la măsuri profilactice. Există însă şi mentalităţi învechite, care afirmă că „a fi roşu, gras şi frumos înseamnă sănătate şi vigoare“.
f. Factorii etnici
S-a remarcat faptul că femeile de culoare şi bărbaţii albi sunt predispuşi mai mult spre SDS. De ce? O explicaţie logică este că la aceştia metabolismul este mai încet. Bărbaţii de culoare apar cel mai des masculin – hipermasculin mezomorfi, fiind dezvoltaţi fizic mai bine decât ceilalţi. De asemenea, sunt mai fibraţi.
Un cuvânt decisiv de spus în acest sens îl are faptul că bărbaţii albi sunt mai comozi, mai sedentari şi mai îmbuibaţi cu alimente generatoare de SDS. Cât despre femei, pot spune că persoanele de origine africană sunt mai mult de tip feminin – hiperfeminin endomorfe, pe când celelalte sunt mai ales de tip hiperfeminin – feminin – asexuat ectomorfe şi mezomorfe. Desigur, sunt şi multe excepţii, dependente de ceilalţi factori.
II. Factorii exogeni sau de Mediu
a. Factorii nutriţionali
Cel mai adesea invocaţi ca factori cu risc obezogen sunt factorii nutriţionali. Aceştia aduc caloriile în plus care vor fi depozitate în „magaziile Naturale ale organismului“. Asociaţi unui orar dezechilibrat al meselor diurne şi/sau nocturne, aceştia au o capacitate sporită de risc obezogen.
Atenţie! Ingestia calorică fixă (de 2500 de calorii per zi, de exemplu) este mai obezogenă dacă este separată în două reprize decât dacă este luată în 3-5 reprize! Mâncaţi câte puţin şi mai des!
b. Ingestia de alcool
Aceasta creează foame. Dacă individul beţiv mănâncă mult după aceea, riscul obezogen creşte; dacă nu mănâncă, riscă să facă o gastrită, un ulcer sau un ulcer perforat de toată frumuseţea!
Atenţie! Consumul excesiv de alcool poate cauza afecţiuni fizice grave sau comportamente antisociale! Este mai bine să previi decât să tratezi! Fiţi ponderaţi cu consumul de produse pe bază de alcool!
c. Sedentarismul
Sedentarismul determină organismul să nu consume prea multă energie. De aceea, asociat cu un regim de hrană dezordonat (mese bogate şi rare), poate fi cauza majoră a SDS.
Atenţie! Daţi mai multă atenţie exerciţiilor fizice acum! Mâine poate fi târziu!
d. Consumul de medicamente
Produsele anticoncepţionale „păcălesc“ organismul, blocând faza progesteronică a ciclului şi măresc libidoul. Esterogenii în exces nu vor face decât să accentueze trăsăturile feminizante (către hiperfeminin – endomorf), dar cresc riscul de SDS. În al doilea rând pot inhiba activitatea hipofizei, cu efecte negative asupra ovarului. Apoi, când nu va mai lua pilula, femeia ar putea dezvolta trăsături masculinizante, sub acţiunea androgenilor corticosuprarenalei, sau poate apărea infertilitate.
Atenţie! Vestita pilulă conţine produse pe bază de estrogeni, cu efect de suprimare a acţiunii progesteronice şi hipofizare. Consultaţi medicul înainte de a folosi produse pe bază de hormoni!
e. Abandonarea fumatului
Perfect! Am reuşit să ne lăsăm de fumat, acel viciu care deranja pe cei din jur! Acum suntem o persoană nouă, dar, parcă lipseşte ceva. De fumat, nici vorbă! dar, ce-ar fi dacă am gusta ceva... şi altceva... şi altceva...? Şi aşa dăm peste reversul medaliei!
Atenţie! Dacă v-aţi lăsat de fumat şi simţiţi că vă este foame mai des, beţi fie apă, fie mâncaţi mai des, dar mai puţin, şi apucaţi-vă de sport.
f. Abandonarea unei activităţi fizice sportive
Am făcut spot de (ne-)performanţă! Mai ales dacă am făcut ceva ce impunea efort intens şi ne-am lăsat, inevitabil putem pune câteva kile în plus. De ce? Fiindcă fiecare sport creează în organism un echilibru metabolic. Odată ce activitatea fizică intensă este oprită, echilibrul rămâne şi avem tendinţa de a consuma la fel de mult, deşi nu mai ardem tot. Aşa, o parte din calorii se depun. E ca şi cum, după o perioadă de viaţă normală am sta la pat, fără să fim bolnavi, o lună, mâncând la fel.
III. Factorii endogeni
a. SDS de origine hipotalamică
SDS de origine hipotalamică poate apărea ca urmare a unor afecţiuni ale acestuia, manifestându-se prin creşterea volumului adipocitar (hipertrofie) şi prin asocierea cu hiperinsulinism. Alte cauze ale SDS în care este implicat şi hipotalamusul sunt: stressul, avortul, naşterea, sindromul amenoree – galactoree – obezitate.
b. SDS de origine endocrinopatică
Unele dereglări endocrine pot avea drept efecte SDS:
- Hipercorticismul, caracterizat prin secreţia în exces a hormonilor corticosuprarenali, produce SDS (în Sindromul Cushing);
- Hipotiroidia, prin reducerea secreţiei de triiodtironină şi tiroxină, metabolismul general scade, favorizând depunerile adipoase;
- Ovarul polichistic generează SDS ca urmere a: hiperfagiei (acţiunea de a mânca mult), hiperglicemiei şi hipercorticismului, uneori şi prin hiperinsulinemie.
Conchizând, SDS poate apărea nu datorită unui singur factor, ci prin concurenţa a mai multora, prin asociere. Întâi, trebuie să existe o predispoziţie genetică (nu este neapărat să existe SDS de la naştere, poate doar o simplă hipercelulariate, adică o creştere a numărului de adipocite, „celule depozit“), apoi, o dereglare hormonală, sedentarism şi hiperfagie asociată unui regim dezechilibrat de alimentare (prin nerespectarea unui orar fix sau prin ingestie de produse calorigene în cantitate mare, prăjeli etc.). Fiecare caz clinic este unic şi la constituirea sa intervin factori specifici.
EVOLUŢIA ŢESUTULUI DE DEPOZIT
Ca orice ţesut, depozitul adipos este constituit din celule adipoase (adipocite). Acestea prezintă vacuole în care se adună trigliceridele care nu sunt de folos imediat organismului, cu scopul de a fi utilizate mai târziu. Dacă nici atunci vreun proces metabolic nu le cere, depunerea lor continuă.
Cronologic, în cadrul ţesutului adipos apare prima dată o înmulţire a adipocitelor (determinată genetic!), care, deşi nu sunt pline, există. Este faza hiperplazică. Apoi, dacă sunt condiţii favorizante, celulele se umplu cu lipide, până la refuz (faza hipertrofică). Devin astfel, nişte giganţi plini cu grăsime! Dacă aportul de grăsime continuă, atunci apare o a treia fază, mixtă, când apar alte celule grase, gata să depoziteze surplusul.
Momentul decisiv în dezvoltarea unor tendinţe SDS îl are perioada cuprinsă între luna a opta de viaţă intra şi luna a noua de viaţă extra – uterină. Aşadar, îmbuibarea copilului în acesată perioadă (la început prin hiperfagia maternă) constituie un factor determinant al multiplicării celulare (prin hiperplazia celulelor beta pancreatice, secretoare de insulină). Pe de altă parte, hrănirea normală poate inhiba creşterea în exces a numărului adipocitelor.
Adipocitul provine din preadipocit (o celulă încă neîncărcată cu grăsime), iar după ce se umple, se poate divide în două preadipocite semiîncărcate, urmând ca procesul să se reia.
TRANSFORMĂRI BIOCHIMICE ÎN SDS
I. Compoziţia ţesutului adipos în SDS
Comparativ cu compoziţia corpului unui normoponderal, la obezi se constată o creştere a procentului grăsimii, corelată cu scăderea cantităţii lichidului extracelular (creşte vâscozitatea) şi a masei celulare corporale (prin umflarea adipocitelor). În ceea ce priveşte compoziţia biochimică a ţesutului gras, acesta conţine următorii acizi organici: acid oleic, 53,4%, acid palmitic, 21,1%, acid palmitoleic, 10,6%, acid linoleic, 7,3%, acid miristic, 4,0%, acid stearic, 3,2% şi acid lauric, 0,4%.
II. Formarea trigliceridelor de depozit
Trigliceridele sunt formate din acizi graşi esterificaţi cu glicerol. Acizii graşi provin fie din serul sanguin, fiind captaţi intens de către adipocit, fie din sinteza „de novo“ in situ sau în ficat, pe seama glucozei. Glicerolul necesar esterificării provine preponderent din alfa – glicerol – fosfat (metabolit al glucozei).
Conchizând, acizii graşi pot proveni prin două căi, din glucidele sau lipidele ingerate, iar glicerolul, din glucide.
III. Lipoliza intraadipocitară
Pe măsură ce gradul de saturare a adipocitului creşte, sensibilitatea acestuia la acţiunea lipogenetică a insulinei scade, devenind sensibil la acţiunea catecolaminelor, cu efecte lipolizante.
IV. Sinteza de colesterol în adipocit
SDS produce creşterea colesterolului seric, în paralel cu intensificarea sintezei lui la nivel adipocitar şi hepatic.
V. Influenţa hormonilor asupra SDS
şi a acestuia asupra sintezei lor
a. Variaţia insulinemiei în SDS. Principalul eveniment hormonal al SDS incipient este hiperinsulinismul, care apare pe fondul rezistenţei organelor – ţintă (adipocit, miocit, hepatocit etc.), dar şi a ingestiei accentuate de carbohidraţi rafinaţi. Atenţie, şi scăderea activităţii fizice poate duce la rezistenţa organelor – ţintă pentru insulină.
Adaptativ, se induce producerea de mai multă insulină la nivel pancreatic, cu efect de sporire a rezistenţei receptorilor.
În paralel, hiperinsulinismul creşte nevoia de hrană, determinând apariţia hiperfagiei, şi sinteza trigliceridelor la nivel adipocitar.
Într-o fază următoare, se restabileşte echilibrul insulinic, pentru ca, după un timp, să se producă hipoinsulinismul, cu instalarea diabetului zaharat insulinodependent.
b. Influenţa SDS asupra altor hormoni. În SDS apare hiposecreţia de somatotrop, de glucagon, de hormoni tiroidieni, FSH, progesteron, la femei, a testosteronului, la bărbat, dar şi creşterea secreţiei adenocorticotropului (concentraţiile plasmatice ale steroizilor au fost restabilite prin revenirea la greutatea normală).
TIPURI CONSTITUŢIONALE DE OBEZITATE
I. Obezitatea androidă este descrisă prin:
- concentrarea masei grase în partea superioară a corpului;
- masă musculară dezvoltată, hiperfagie;
- hipersecreţie corticosuprarenală şi androgenică;
- adesea asociată cu diabetul zaharat şi ateroscleroza;
- hipertrofie adipocitară în zona deltoidiană şi hiperplazie în zona trohanteriană;
- rezistenţă la insulină;
- hiperinsulinism;
II. Obezitatea ginoidă este dezvoltată după tiparul feminin:
- depuneri grase în jumătatea inferioară a corpului, pe fese şi pe coapse;
- musculatură slabă;
- normofagie sau hipofagie;
- se asociază cu artroze şi varice, rar cu diabet;
- hiperplazie adipocitară trohanteriană.
III. Obezitatea mixtă reuneşte caracteristici proprii ambelor tipuri de obezitate.
IV. Sindromul Cushing apare ca urmare a hiperfuncţiei tuturor celor trei zone secretorii ale corticosuprarenalei: reticulată, fasciculată şi glomerulară. Obezitatea este pregnantă la nivel troncular şi pe ceafă, în timp ce membrele rămân normal dezvoltate.
V. Sindromul adipozo – genital (Babinski – Fröhlich) se caracterizează prin obezitate şi infantilism genital, pe fondul lipsei hormonilor gonadotropi. Obezitatea este de tip ginoid, asociindu-se la ambele sexe cu pubertate nesexualizantă şi fără apariţia instinctului sexual.
VI. Sindromul Klinefelter poate genera obezitate ginoidă.
VII. Sindromul Laurence – Moon – Bardet – Biedl (SLMBB) se caracterizează prin: obezitate, retardare mentală, hipogenitalism şi polidactilie (creşterea unor degete suplimentare la mâini şi picioare).
VIII. Sindromul Alström se aseamănă cu precedentul, dar cei afectaţi nu prezintă polidactilie.
IX. Sindromul Morgagni – Stewart – Morel (SMSM) are ca semn caracteristic îngroşarea osului frontal pe faţa internă, asociată cu virilism pilar (pilozitate masculină) şi obezitate, la femei.
X. Sindromul Prader – Labhart – Willi (SPLW) se caracterizează prin: obezitate monstruoasă de tip android, ce apare de timpuriu (2-3 ani), bulimie, tulburări mentale, criptorhidie, la băieţi, amenoree, la fete, fără impuls sexual. Musculatura este flască.
XI. Boala stocajului de trigliceride este o formă foarte ciudată de obezitate. Ea este prezentă sever pe faţa dorsală a mâinii şi se pare că are la bază o anomalie în activarea adenilatciclazei.
Paralipodistrofiile sau depunerile anormale de grăsime
XII. Obezitatea hiperandroidă şi hiperginoidă se remarcă prin accentuarea acestor tipuri de obezitate.
XIII. Sindromul Barraquer – Simons este un tip de obezitate hiperginoidă şi are ca semne caracteristice depunerile diforme de grăsime exclusiv de la crestele iliace în jos, în paralel cu slăbirea accentuată a jumătăţii supeioare. Curele de slăbire urmate nu fac decât să accentueze afecţiunea, ale cărei cauze nu se cunosc.
XIV. Steatofigia este asemănătoare cu Sindromul Barraquer – Simons, dar jumătatea superioară a corpului nu se modifică prea mult. Grăsimea se concentrează mai ales în regiunea feselor. Tipic se întâlneşte la unele femei boşimane.
Lipomatozele sau grăsimea sub formă de lipoame
Un lipom este o tumoră adipocitară nodulară, cu răspândire în regiuni atipice.
XV. Sindromul Launois – Bensaud se caracterizează prin dezvoltarea de lipoame în jurul gâtului, lateral şi posterior (Gulerul Madelung).
XVI. Sindromul Roth – Paillard are caracteristică depunerea de lipoame pe membrele inferioare şi fese.
XVII. Lipoamele organelor interne pot afecta orice organ intern, de la inimă, la oase sau articulaţii.
XVIII. Cazuri de obezitate monstruoasă (după Bray, citat de Mincu şi Hâncu):
Profilaxia SDS
I. Depistarea factorilor de risc ai SDS
Fiecare organism este unic, deci şi modul în care acţionează factorii de risc pentru orice maladie, în general, şi pentru SDS, în special, este unic. De aceea trebuie verificat la fiecare individ cauzele care au dus la dezvoltarea în exces a ţesutului adipos.
Se poate verifica dacă aceasta este moştenită genetic sau dobândită prin modul de viaţă propriu; apoi, se poate afla în ce constă acest mod de viaţă (regim de hrană, sedentarism); după aceasta se pot face verificări hormonale, pentru a incrimina sau descrimina cauzele endocrine.
II. Înlăturarea factorilor de risc ai SDS
A. Cauzele genetice nu se pot înlătura, dar se pot ameliora, prin restrângerea acţiunii celorlalţi factori, prin inhibarea tendinţei spre obezitate.
B. Raţionalizarea ingestiei de hrană, prin:
- împărţirea megameselor unice sau de două ori pe zi în câte 4 – 5 mese;
- reducerea numărului de calorii la cât este necesar, dacă nu se urmăreşte neapărat hipertrofia musculaturii.
C. Raţionalizarea orelor de lucru. În românia există o pseudoeconomie muribundă de piaţă. Din dorinţa de a avea profituri mari, unii patroni îşi obligă angajaţii, care nu au de ales, să muncească mult, continuu şi, dacă se poate, să nu mănânce deloc în cele 9 – 12 ore de lucru zilnic. De asemenea, puterea de cumpărare a unui salariu a scăzut foarte mult, ceea ce face ca hrana individului să rămână pe un loc secundar sau chiar terţiar.
Se creează trei premise pentru dezvoltarea SDS:
- ingestia de hrană la intervale neregulate de timp (uneori se mănâncă odată pe zi, seara);
- hrana dezechilibrată (omul îşi cumpără şi consumă ce-şi poate permite), atât sub aspect caloric, cât şi sub aspect nutriţional;
- tensiunea psihică intensă la care sunt supuşi angajaţii, pentru productivitate şi eficienţă maximă. Uneori, angajatul tace şi face, în ciuda imenselor tensiuni psihice care-l macină şi fac ca, cel puţin pe moment, tensiunea sanguină să crească îngrijorător (şi se spune că se îngrijeşte cineva de drepturile sclavului, o, pardon, cetăţeanului!).
D. Combaterea sedentarismului prin:
- reducerea orelor de lucru în medii în care se cere angajatului să stea la birou (7 – 8 ore zilnic, nu 9, cât este acum „normal“!), pentru ca omul să poată merge mai mult pe jos, poate se apucă şi de ceva alergare uşoară;
- mobilizarea populaţiei pentru desfăşurarea de activităţi sportive (alergare, înot, mers pe jos, gimnastică, schi etc.);
- respectarea perioadei de o lună de concediu de odihnă pentru angajaţi (nu de 18 zile cât este acum şi acelea, dacă vrea patronul!), în paralel cu creşterea nivelului de trai, care este execrabil în România, pentru ca şi românul de rând să-şi permită un concediu la munte sau la mare!
- organizarea de competiţii sportive în diverse zone, de curse de schi, maraton, la care săpoată participa oricine.
E. Organizarea de acţiuni de informare a populaţiei despre efectele nesănătoase ale sedentarismului, proastei alimentaţii şi despre efectele benefice ale mişcării (dar cine să le susţină financiar şi ideologic?).
F. Accesul oricui la medic (nu doar al celui ce dă cu banu’!), pentru a putea depista corect şi la vreme eventualele tendinţe maladive.
G. Combaterea tensiunii psihice în diverse ramuri de activitate (graba strică treaba şi e pierdere de timp!).
H. Păstrarea săptămânii de lucru de 5 zile (nu de 6 – 7!).
Departe de a face politică, vreau să spun că, prin asigurarea acestor minime condiţii de viaţă a omului, nivelul său de trai va fi mai crescut, deci şi posibilităţile de profilaxie şi tratament a unor afecţiuni mai mult sau mai puţin grave vor fi mai mari.
Tratamentul SDS
Deşi este mai uşor să previi decât să tratezi, după instalarea supraponderalităţii sau a obezităţii, singurele arme pe care le mai avem sunt de natură terapeutică. Acestea au ca scop reducerea depozitelor adipoase prin utilizarea lor ca material energetic sau pe cale chirurgicală. Organismul oricum, în mod natural, nu are neapărată nevoie de ele, deşi, teoretic, el consideră că îi sunt necesare!
Într-o cură de slăbire se vor urmări câteva puncte principale:
- reducerea aportului caloric, în paralel cu echilibrarea factorilor nutritivi, pentru ca să nu i se mai ofere organismului ocazia de a tânji după depozitarea de material energetic; astfel, se reduce materia primă pentru acumularea de noi „magazii la purtător“ şi se restabileşte raportul optim dintre nutrienţi;
- creşterea consumului caloric, prin activitate fizică, pentru ca să se înceapă reducerea propriu-zisă a depozitelor existente;
- cura medicamentoasă, cu substanţe care grăbesc metabolismul, determinând artificial creşterea consumului de grăsimi;
- terapia comportamentului alimentar, prin înlocuirea vechilor obiceiuri, respectiv consumul excesiv de alimente cu potenţial obezogen (grăsimi, carbohidraţi etc.) şi/sau masa unică (una – două mese mai mult sau mai puţin copioase) din zi, cu orientarea spre o alimentaţie echilibrată nutritiv şi împărţirea acesteia în cât mai multe prize mici;
- psihoterapia, pentru echilibrarea percepţiei despre sine a celui în cauză, în paralel cu obţinerea încrederii în reuşita terapiei;
- hormonoterapia cazurilor dezechilibrate endocrin, pentru a asigura echilibrarea acţiunii hormonilor anabolizanţi cu cei catabolizanţi;
- îndepărtarea chirurgicală a surplusului adipos este o tehnică artificială, deoarece nu se înlătură decât temporar efectul, cauzele şi predispoziţiile rămânând; este de preferat de către cei cu depozite colosale în zona „şorţului abdominal“, deoarece îi scapă rapid de o mare masă fără rost.
Cura de slăbire se face ţinând cont de sfatul medicului şi cu implicarea 99% a celui ce vrea să scape de kilogramele în plus.
I. Reducerea aportului caloric
Primul lucru pe care se bazează cura de slăbire este reducerea aportului caloric per 24 de ore, pentru ca organismul să-şi mobilizeze depozitele adipoase. Regimul restrictiv se poate aplica în funcţie de tipul de obezitate, numărul de kilograme în plus comparativ cu tabelele de masă corporală, motivaţia psihologică, alimentele suportate de cel în cauză etc.
Atenţie! Nu urmaţi programele altora de săbit, deoarece poate ca la dumneavoastră să nu dea rezultatele scontate! Consultaţi medicul înainte de a începe cura de slăbire!
Oricum, numărul de calorii va fi scăzut foarte mult, deoarece organismul va trebui să umble la depozitele proprii. Unele regimuri pot fi mai îngăduitoare, cu 1200 – 1300 de kilocalorii pe zi, putând fi urmate un timp mai îndelung, în timp ce altele pot restricţiona raţia calorică la doar 400 – 500 de kilocalorii, sau chiar la post absolut. În general, se poate calcula necesarul caloric zilnic, în funcţie de masa corporală şi tipul de activitate efectuată, din care scadem cam 500 – 1000 de calorii, în funcţie de cât suportă organismul. De exemplu, la o persoană de 110 kilograme, sedentară, necesarul caloric per kilocorp este de 35 kcal (35 x 110 = 3850 pe zi), scăzând 1000 de calorii, obţinem în jur de 2800 de calorii zilnic).
Aceste calorii nu pot proveni din orice, deoarece trebuie respectată o proporţie a principiilor nutritive necesare organismului. Astfel, proteinele sunt material plastic, iar lipsa acestora va conduce la diminuarea masei musculare şi nu numai a celei grăsoase. Putem reduce mult consumul de grăsimi şi de carbohidraţi, preferându-se alimentele crude sau fierte şi se vor evita prăjelile (conţin grăsimi):
- carnea slabă de pasăre şi vită, fiartă;
- peştele slab, fiert;
- albuşul de ou fiert tare;
- laptele degresat şi brânza slabă;
- legumele, de preferinţă crude, în salate, sau fierte, în supe, ciorbe;
- fructele, nefierte, sau în compoturi cu zaharină;
- apa, cel puţin un litru pe zi, pentru a asigura o diureză normală.
Este bine ca să evitaţi consumul următoarelor alimente:
- carnea grasă, şuncă (slănină), carnea prăjită, mezelurile;
- peştele gras sau în conserve grase;
- ouăle prăjite sau prea multe gălbenuşuri fierte;
- laptele gras, smântâna, untul, margarina;
- pâinea în cantitate mare (peste 250 gr. pe zi), pastele făinoase, dulciurile, biscuiţii;
- cartofii în cantitate mare;
- stafidele, strugurii (peste 500 gr. pe zi), prunele, fructele oleaginoase;
- fasolea şi mazărea uscate (leguminoasele);
- frişca;
- sosurile grase, maioneza;
- băuturile îndulcite, alcoolul;
- condimentele (vezi cele mai necalorigene 70 de alimente).
În general vor fi câte 4 – 5 mese pe zi, pentru ca organismul să se dezobişnuiască să-şi mai acumuleze depozite adipoase.
Cantitatea de proteine administrată se va situa în jur de 1,5 gr. per kilocorp, pentru a nu negativa bilanţul azotat şi a nu reduce din masa musculară activă.
Cantitatea de carbohidraţi nu va depăşi 2 gr. pentru fiecare gram de proteine ingerat, iar cantitatea de lipide va trebui redusă până la 10 – 20 gr. (pentru a nu împiedica absorbţia vitaminelor liposolubile).
De asemenea, necesarul de vitamine este suplinit prin hrană, iar când regimul nu reuşeşte acest lucru, se va recurge la administrarea de vitamine medicamentoase.
În continuare vă prezint câteva diete, care pot avea efecte pozitive pentru dumneavoastră în lupta cu kilogramele în plus. Atenţie, nu spun că sunt nemaipomenite sau că veţi ajunge la silueta de vis peste noapte, ci doar că s-ar putea să vă ajute!
Atenţie! Regimurile prezentate aici sunt pur orientative! Consultaţi medicul înainte de a începe o terapie hipocalorică! Puteţi avea surprize neplăcute!
Primul regim, numit regimul danez, pe care vi-l recomand este restrictiv, de aceea durata sa este de 13 zile şi nu poate fi reluat decât după doi ani! Dacă este ţinut întocmai, cu nimic în plus, poate da rezultate satisfăcătoare, cu condiţia ca după aceea să nu alergaţi spre frigider şi, mai ales, să nu-l goliţi!
Punctul său forte este, pe lângă asigurarea unui minim proteic (circa 0,8 – 1 gram per kilocorp) şi reducerea aportului de materiale energetice (lipide şi carbohidraţi), ingestia calorică foarte scăzută, aceste fiind unul dintre motivele pentru care se desfăşoară pe o perioadă relativ scurtă, dar şi pentru care nu poate fi ţinut de oricine. Dacă apar semne de astenie, leşinuri, vomă, diarei şi chiar nu mai puteţi ţine regimul, reveniţi la un mod mai generos de hrană, dar nu depăşiţi circa 30 – 35 de calorii per kilocorp, şi reluaţi regimul abia după o jumătate de an! Dar nu se ştie ce va mai fi atunci şi iar veţi amâna cura de slăbit! Ce-i drept, pentru a ţine acest regim va trebui să fiţi ferm hotărât-ă şi să nu priviţi decât înainte!
Reţineţi: este mai bine mai târziu decât niciodată, dar mai bine este mai devreme decât prea târziu!
După două săptămâni de la încheierea regimului danez este recomandată o cură cu tinctură de usturoi. Cum bine se cunoaşte, usturoiul este bogat în elementul iod, care intră în structura a doi hormoni: triodotironina şi tiroxina, cu efecte de intensificare a metabolismului general. Prin suplimentarea raţiei zilnice de iod, nu facem decât să stimulăm secreţia tiroidiană a acestor substanţe şi, mai ales, dacă suntem atenţi cu caloriile şi practicăm o activitate fizică, ne vom creşte rata metabolică, accentuând catabolismul lipidic, fără a scădea în masă musculară.
De ce este indicat ca tinctura de usturoi să se ia la două săptămâni de la sfârşitul regimului danez? Fiindcă, în timpul acestuia, rata metabolică a scăzut (organismul înfometat s-a zgârcit în a consuma energie), iar revenirea la un regim alimentar mai normal va tinde să o crească (deja obişnuit cu puţin, organismul se va „lăfăi“ în calorii şi va consuma mai mult), lucru înlesnit şi de hormonii tiroidieni (care îl vor determina să ardă mai multă grăsime pentru satisfacerea necesităţilor calorice), cu efect lipolitic.
De ce tinctură şi nu căţei de usturoi? Fiindcă în timpul macerării în alcool, se vor dizolva numai substanţele solubile active, în timp ce carcasa de fibre şi alte structuri insolubile vor rămâne ca reziduu), ducând la o mai bună absorbţie intestinală şi la o eficienţă crescută a poţiunii.
Tinctura de usturoi se prepară astfel:
a. ingrediente: 350 de grame de usturoi şi 200 ml. de alcool dublu rafinat;
b. mod de preparare: Alcoolul se toarnă într-o sticlă de culoare închisă (cât mai închisă), peste care se adaugă usturoiul. Bine închisă, sticla se aşează la loc ferit de lumină, pentru a asigura condiţiile optime de infuzare a principiilor active din usturoi în alcool. După zece zile, filtraţi soluţia şi puneţi-o la loc întunecos. Aceasta este tictura, pe care o veţi lua timp de 11 zile, înaintea celor trei mese, conform tabelului următor (picăturile se pot amesteca într-un un pahar cu lapte, pentru a-i reduce intensitatea gustului):
Al doilea regim pe care vi-l prezint este şi mai restrictiv, bazându-se în principal pe consumul unei supe de varză, care se prepară astfel:
a. ingrediente: 8 – 9 fire de praz, 1 kilogram de roşii, o varză medie (~2 kilograme), 3 ardei graşi, 1 – 2 ţeline, pătrunjel, usturoi, ceapă, leuştean etc.
b. mod de preparare: după tăierea zarzavatului, căliţi-l la foc iute circa un sfert de oră, după care adaugaţi usturoiul, leuşteanul şi pătrunjelul. Totul se fierbe în 3 litri de apă. Se serveşte de preferinţă caldă, în anotimpul rece şi la temperatura camerei ori puţin răcită vara.
De ce varză? Fiindcă stimulează diureza, crescând viteza de circulaţie a apei în organism (creşte aportul şi excreţia sa), totodată eliminând şi compuşii toxici sau nefolositori.
Cura este destul de drastică, ceea ce o face recomandabilă doar pentru o săptămână. Punctul său forte îl constituie scăderea rapidă în masă, pe fond hipocaloric accentuat.
Unul dintre punctele sale slabe îl constituie lipsa surselor proteice, având ca rezultat şi scăderea în masă musculară pe lângă cea adipoasă. De asemenea, negativarea bilanţului azotat poate duce la instalarea slăbiciunii musculare şi a unor carenţe în diverşi aminoacizi, cu efecte mai puţin benefice.
Dacă v-aţi hotărât să urmaţi acest regim, asiguraţi-vă că după ce-l depăşiţi nu vă veţi năpusti asupra frigiderului şi nu veţi dubla ceea ce s-a dat jos!
Regimul următor este cel mai dur, din cauza cantităţii scăzute de energie pe care o oferă. Astfel, în fiecare dintre cele cinci zile cât durează, se consumă numai un anumit aliment.
Dacă este ţinută strict, această dietă este menită să vă reducă masa corporală cu cel puţin 3 kilograme pe perioada „tratamentului“.
Dezavantajul principal şi contraindicant al său este dezechilibrarea principiilor nutritive pe zi, deşi, pentru perioada curei, acestea sunt echilibrate.
De ce iau în considerare echilibrarea dietei în curele de slăbire? Organismului îi este necesară zilnic o cantitate din fiecare principiu nutritiv, fie el proteină, lipid, carbohidrat, vitamină sau mineral. Dacă nu-i este asigurată, fie reduce activitatea unui lanţ metabolic ce presupune includerea sa (cum este cazul unor vitamine şi minerale), fie intră în rezervele proprii, cu afectarea propriei compoziţii, propriei structuri (cum este cazul unor minerale sau substanţe organice structurale).
Astfel, când necesarul de iod nu îi este asigurat, printr-un mecanism de conexiune inversă pozitivă, hipotalamusul determină creşterea secreţiei de hormoni tiroidieni. Cum cantitatea de iod alimentar rămâne în continuare scăzută, tiroida recurge la sporirea capacităţii de absorbţie, prin creştere în volum (guşă), dar deficitul de hormon nu va fi acoperit.
Când nu este suficient calciu în dietă, parathormonul intensifică metabolismul demineralizant al osteoclastelor, eliberând calciul din os în sânge, pentru a suplini necesarul, cu fragilizarea oselor.
Când nu sunt suficiente substanţe energetice în hrană, organismul va intensifica glicogenoliza, lipoliza, apoi va intra într-o stare de inaniţie, când activitatea metabolică va fi redusă, pentru conservarea propriilor structuri.
Dacă alimentaţia nu asigură o cantitate îndestulătoare de proteine, necesarul de aminoacizi nu va scădea, ci va fi obţinut din muşchi. După o anumită perioadă, azotul, care la început va fi eliminat în cantitate mare, va fi reabsorbit, pentru aminoacidneogeneză, din celelalte principii nutritive. Capacitatea de efort va scădea simţitor.
Prin scăderea masei musculare, se va reduce principalul consumator al energiei în exces, deci ritmul în care se slăbeşte va fi încetinit.
Mai avantajos pentru organism ar fi să nu fie supus unor regimuri drastice, fiindcă, după terminarea lor, senzaţia de foame va fi şi mai mare, putându-se ajunge la masa corporală dinainte.
S-ar putea formula un regim mai blând, de durată, cu implicarea nu numai a componentei alimentare, ci prin schimbarea propriului stil de viaţă.
Plec de la ideea că, dacă a depus grăsime, organismul a avut un motiv. Acesta a putut consta din: sedentarism, ingestie calorică (carbohidrat – lipidică) peste limita sa de consum zilnic, lipsa unei activităţi fizice, mese neregulate, cu efect de determinare a organismului să-şi facă provizii şi altele (excluzând cazurile cu adevărat patologice, hormonale).
Bun, dacă a avut un motiv să depună, să-i dăm un motiv să dea jos ce a depus. Atenţie! Sunt cazuri în care nu se slăbeşte cu toate eforturile depuse, de obezităţi constituţionale.
Cum determinăm organismul să slăbească? Prin înfometare?! Aceasta va avea efecte pe perioade scurte. Dar nouă ne trebuie o soluţie de lungă durată, nu? Soluţia salvatoare nu va consta dintr-un regim scurt, ci dintr-unul desfăşurat pe o perioadă mai lungă, de câteva luni sau ani.
Prima cale de atac ar fi să reducem aportul caloric, în funcţie de ţinta urmărită (câte kilograme în cât timp), menţinând, totuşi, o proporţie echilibrată a principiilor nutritive, adică: 20 – 30% proteine (0,8 – 1,5 gr./kilocorp), 55 – 60% carbohidraţi (4 – 8 gr./kilocorp) şi 10 – 20% lipide (0,5 – 1 gr./kilocorp).
Vă puteţi construi un grafic orientativ, cu două extreme: zero, unde treceţi starea de dinaintea începerii regimului (de exemplu, 5 mai 2004, 80 de kilograme) şi x, unde se găseşte masa ideală pentru dumneavoastră (de exemplu, la 1,75 m, la 25 de ani, bărbat, masculin – mezomorf, circa 73 kgr.), între care intercalaţi momentele intermediare din timpul regimului, când vă cântăriţi. Dacă linia dintre punctul precedent şi cel prezent este descendentă, cu pantă mare, sunteţi pe drumul cel bun. Dacă rezultatele obţinute nu vor fi cele mai bune, nu vă descurajaţi, ci străduiţi-vă să vă atingeţi scopul. În fond, nu eu voi fi dezavantajat, nu vecinul, nimeni, în afara dumneavoastră. Dacă aveţi rezultate încurajatoare, nu le aveţi pentru mine, poate eu nu vă voi vedea niciodată, ci numai şi numai pentru dumneavoastră. Nu ascultaţi la bârfele nimănui; cel ce bârfeşte e demn de milă, dumneavoastră urmaţi-vă programul. Nu uitaţi, Natura nu poate fi planificată pe hârtie!!!
Creşterea procentului proteic se recomandă din câteva motive: proteinele sunt săţioase (ţin de foame mai mult timp), au o digestibilitate foarte bună şi necesită mai multe calorii decât celelalte principii nutritive pentru a fi digerate. Sunt contraindicaţi carbohidraţii foarte rafinaţi (pâine albă, biscuiţi, gemuri, dulceţuri, marmelade, ciocolate, caramele, bomboane, zahăr), deoarece induc o creştere insulinică pregnantă, cu dublu efect obezogen: creşterea ratei de conversie a acestora în lipide cu înmagazinarea lor în adipocite şi creşterea apetitului. Se poate afirma că supraponderalului îi este foame deoarece consumă dulciuri. Lipidele ingerate nu au întotdeauna efecte obezogene.
În alimentaţia unui supraponderal, ca şi a unui normoponderal, este recomandat să se introducă foarte multe fructe, din două motive: conţin vitamine hidrosolubile şi fibre, care creează senzaţia de sătul şi măresc timpul de traversare a bolului alimentar prin tranzitul intestinal, conducând astfel la consumarea mai multor calorii. De asemenea, apa nu trebuie să lipsească, recomandată fiind în cantităţi de ordinul a 1,5 – 2,5 litri pe zi, pentru a elimina produşii de excreţie. Atenţie! Nu este recomandat să beţi apă în timpul meselor, deoarece un prânz uscat vă satură mai repede.
Cum să alcătuim un regim echilibrat nutriţional pentru un supraponderal?
În primul rând, trebuie să ştim cât este necesar să slăbească, prin scăderea valorii normale a masei corporale din cea pe care o are el. Valoarea normală se stabileşte în concordanţă cu înălţimea, vârsta, tipul somatic. De exemplu, un bărbat hipermasculin ectomorf de 1,75 m, are masa normală între 62 – 67 de kilograme, în timp ce un masculin endomorf sau asexuat endomorf poate avea peste 72 – 77 de kilograme.
Pentru calculul nostru, am luat ca model un bărbat masculin endomorf de 1,75 m şi 85 de kilograme, hiperfag (care mănâncă mult). În cazul său, masa ideală ar fi între 72 – 77 de kilograme (75 de kilograme).
Ţinând cont că este o persoană sedentară, am calculat necesarul caloric pentru 75 de kilograme masă ideală la 30 – 35 calorii per kilocorp pe zi, cu punctul mediu la 32:
75 x 32= 2400 calorii pe zi (2200 – 2500 calorii pe zi). Pentru a slăbi, este nevoie să se înceapă regimul cu raţii zilnice descrescătoare, de la circa 2200 de calorii (ceea ce este sub normal pentru un hiperfag), până la circa 900 de calorii, apoi cu variaţii între valoarea minimă şi 1200 – 1300 de calorii (în zig – zag), pentru ca, odată cu obţinerea unei reduceri semnificative a masei adipoase să se treacă, cu prudenţă, la faza crescătoare caloric a regimului. Perioada descrescătoare va dura circa săptămână, cea în zig – zag poate fi variabilă ca durată, în funcţie de rezultate, iar ultima, crescătoare, câteva săptămâni, în care se va testa reacţia organismului la creşterea calorică.
În perioada de creştere a ingestiei calorice se pot relua în ordine inversă regimurile de la perioada descrescătoare. Alimentele, cantitatea şi modul de combinare al acestora se pot alege de către fiecare dintre dumneavoastră în parte, consultând lista alimentelor permise şi conţinutul lor în principii nutritive şi calorii. Depinde doar de dumneavoastră dacă doriţi să slăbiţi...
II. Asociat unui regim alimentar mai mult sau mai puţin restrictiv, în cadrul curei de slăbire se utilizează şi exerciţiul fizic. Rolul acestuia este de a creşte cantitatea de calorii consumate pe zi, contribuind la reducerea stratului de grăsime.
Sunt oameni care îşi menţin modul sedentar de viaţă anterior, în paralel cu introducerea unui regim lejer, cu multe alimente permise, în cantităţi mai mult sau mai puţin reduse, care se întreabă de ce nu slăbesc. De asemenea, există oameni care, deşi îşi instituie un program de exerciţii fizice, nu îşi schimbă cu mult regimul alimentar anterior şi, la fel, nu slăbesc vizibil. Şi unii şi alţii greşesc, deoarece doar cumulând efectul hipocaloric al dietei cu efectul de intensificare a metabolismului prin activitate fizică se poate ajunge la rezultate cel puţin promiţătoare cu privire la scăderea masei corporale.
Atenţie!!! Există forme de supraponderalitate (cele hiperplazice) rebele la efectele exerciţiilor fizice.
Deşi există tabele în care este specificat numărul de calorii pe care îl consumă o persoană într-un anumit interval de timp pentru executarea unei anumite activităţi fizice, trebuie să menţionez că fiecare organism reacţionează în propriul său mod la acest tratament. Unele organisme ard mai multe calorii, altele mai puţine, deci nu trebuie să vă miraţi sau să disperaţi când veţi vedea că un anumit lucru nu se potriveşte realităţii. Datele furnizate de tabele sunt valabile doar pentru un grup restrâns de persoane (sunt luate ca etalon persoane cu 1,75 m şi 70 de kilograme):
Activitatea
Calorii/kilocorp/oră
Total calorii/70kg/oră
Mers lejer, cu 4 km pe oră
3
210
Mers normal, cu 6 km pe oră
4,5
315
Alergare cu 8,5 km/oră
9,3
651
Ciclism pantă, 9 km/oră
6
420
Ciclism orizontal, 22 km/oră
9,25
647
Patinaj încet
4,5
315
Patinaj intens
9
630
Schi
8 – 14
560 – 980
Înot
3 – 11
210 – 770
Box
12
840
Tenis de masă
5,5
385
Gimnastică uşoară
2,4
168
Gimnastică moderată
3,1
217
Gimnastică intensă
6,5
455
În altă ordine de idei, depinde şi de intensitatea antrenamentului şi de modul de hrănire, de modul de viaţă... Astfel, un antrenament mai intens şi mai de durată invariabil arde mai multe calorii decât un antrenament mai puţin intens şi scurt. Asociat cu un regim hipocaloric, programul de exerciţii fizice va da rezultate mai vizibile, faţă de când este singura armă împotriva kilogramelor în plus. Când modul sedentar de viaţă se continuă şi în timpul curei de săbire, se poate ca rezultatele să nu fie aceleaşi ca atunci când se adoptă un stil mai vioi de viaţă.
III. Tratamentul medicamentos se prescrie în cazul supraponderalităţii pentru:
- a reduce aportul caloric, prin inhibarea centrului foamei (medicamente care conţin: d-amfetamină, metamfetamină, fenmetrazină, fendimetrazină, benzfetamină, fentermină, clorfentermină, clortermină, dietilpropionă, mazindol şi fenfluramină);
- a creşte rata metabolică generală, pentru a negativa sau, cel puţin, a echilibra balanţa calorică zilnică (medicamente pe bază de: hormoni tiroidieni, dinitrofenol, HST);
- a reduce retenţia hidrică a celor care prezintă acest lucru;
- a produce rapid umplerea stomacului, dând senzaţia de sătul (metilceluloză, lactalbumina şi acidul tartric, făină de roşcove – păstăile arborelui Gleditsia triacanthos – , celuloză, pulbere de fibrină bovină);
- a bloca metabolismul anabolic (hidroxicitrat).
IV. Modificarea comportamentului alimentar al unui supraponderal şi psihoterapia sa au rolul de a-l determina să reducă ingestia calorică şi să adopte un stil de viaţă mai activ. Sopul este de a înlătura pe cât posibil doi dintre cei mai importanţi factori de risc obezogen.
V. Tratamentul hormonal se aplică numai acelor cazuri la care supraponderalitatea are la bază dezechilibre de natură endocrină. De exemplu, hipotiroidia se tratează prin administrare de ior şi hormoni tiroidieni.
VI. Tratamentul chirurgical este indicat marilor obezi, cărora li se îndepărtează şorţul abdominal, pectoral sau de pe membre. Scăderea rapidă a masei corporale are mai multe efecte benefice: elibrearea articulaţiilor de o mare greutate, îmbunătăţirea metabolismului bazal, creşterea posibilităţii de efort, câştigarea încrederii în sine a obezului, pregătindu-l astfel spre urmarea unui regim hipocaloric etc.
Uneori, tratamentul chirurgical vizează reducerea lungimii intestinului subţire, prin menţinerea în uz doar a primilor 35 de centimetri din jejun şi a ultimilor 10 centimetri din ileon (anastomoză jejuno – ileală). Astfel, tranzitul intestinal va fi scurtat la peste o zecime şi, deci, absorbţia intestinală va suferi profunde modificări. Nu este o cale tocmai Naturală, dar este, uneori, chiar prea eficientă!
Intestinul subţire este segmentul aparatului digestiv la nivelul căruia se realizează cea mai intensă absorbţie a nutrienţilor. Acesta se întinde de la orificiul piloric, prin care comunică cu stomacul şi până la orificiul ileo – cecal (cu valvula ileo – cecală), unde începe colonul ascendent al intestinului gros. Intestinul subţire este alcătuit din trei segmente: duodenul (în care se varsă canalele coledoc, al bilei, şi Wirsung, al pancreasului), jejunul (cu o lungime de circa 2,6 m) şi ileonul (lung de aproape 3,9 m).
Prin operaţia de anastomoză jejuno – ileală, se mai menţin doar duodenul, 13,5% din jejun şi 2,6% din ileon! Din cauza împiedicării absorbţiei majorităţii nutrienţilor, această operaţie este privită cu neîncredere şi prescrisă cu îndoieli, fiind urmată de posibile complicaţii: infecţii locale, diaree, embolii pumonare (uneori grave, mortale), iritaţii anale, hemoroidale (posibil pe fondul acidităţii gastrice care nu mai este neutralizată de secreţia alcalină a intestinului subţire), litiază renală (de natură oxalică), biliară, hipovitaminoză B12, absorbţie deficitară a fierului, a acidului folic, denutriţie proteică.
Faţă de anastomoza jejuno – ileală, gastroplastia este mai avantajoasă, având rolul de a micşora stomacul, deci de a reduce volumul alimentar al unei mese. Astfel, obezul este obligat să mănânce mult mai puţin, ceea ce va avea efecte benefice asupra scăderii ingestiei calorice.
NOŢIUNI DE TIOPLOGIE UMANĂ
De la început trebuie să admitem că, deşi suntem foarte asemănători în comportament, noi, oamenii suntem extrem de diferiţi unii faţă de alţii şi faţă de noi înşine, în diferite momente ale vieţii.
În primul rând, răspunzătoare pentru diferenţele, cel puţin fizice, sunt nişte organite subcelulare, care, pe cât sunt de mici, pe atât sunt de importante: cromozomii. Descoperirea lor (de către Waldeyer) a constituit sclipirea de geniu care a condus la naşterea unei întregi ştiinţe cu ascensiune vertiginoasă printre disciplinele medicale, genetica.
Ideea principală a geneticii este că fondul caracteristicilor fizice principale şi a predispoziţiilor spre anumite trăsături secundare se găseşte înscripţionat în toate celulele sub forma codului genetic. Factorul esenţial ce determină apariţia sau abolirea, dezvoltarea sau involuţia unei atare trăsături rămâne Factorul de Mediu în care se găseşte organismul. Factorul genetic (genotipul) şi cel de Mediu (Mediotipul) colaborează şi se confruntă reciproc pentru a genera cea mai bună configuraţie psiho-somatică realizabilă la un moment dat (aflată în echilibru metastabil). Din interacţiunea acestor doi factori rezultă fenotipul, organismul cu toate aspectele sale.
Genotipul şi Mediotipul nu se văd direct. Ele se pot determina prin intermediul fenotipului. Aşadar, ceea ce vedem zi de zi sunt fenotipuri metastabile (pasibile de schimbări) rezultate din confruntarea predispoziţiilor interne cu efectele Mediotipului.
Bazându-se pe observaţii directe, antropologii au stabilit existenţa unor tendinţe spre dezvoltarea anumitor caracteristici fizice şi psihice la anumiţi indivizi, putându-i clasifica în tipuri somatice sau somatotipuri. Un somatotip este un corp la care s-au dezvoltat într-o anumită proporţie un şir de caracteristici luate în calcul (de exemplu, dezvoltarea ţesutului adipos).
Pe vremea lui Hippocrate se cunoşteau patru tipuri, discriminate pe criterii mai mult sau mai puţin empirice. Deşi, de-a lungul timpului s-au creat alte sisteme de clasificare a somatotipurilor, sistemul său a funcţionat o bună perioadă de timp.
TIPOLOGIA ANTROPOMETRICĂ
Prin 1921, psihiatrul Ernst Kretschmer ajunge la concluzia că există trei categorii de oameni, împărţiţi pe baza măsurătorilor antropometrice în:
- Tipul leptosom (cerebral, ectomorf) cuprinde indivizi înalţi, subţiri, aparent fragili, cu piele fină, delicată, prin care se face vizibilă o vascularizaţie bogată. Musculatura este slab dezvoltată, dar bine striată, în lipsa unui strat adipos. Metabolismul bazal rapid pune la dispoziţia acestor indivizi o mare cantitate de energie, conferindu-le rezistenţă în faţa condiţiilor nefavorabile ale Mediului. Punctul lor slab este aparatul respirator.
- Tipul atletic (musculos, mezomorf) se caracterizează prin dezvoltarea preponderentă a aparatului osteo-muscular. Prototipul impune înălţime mare sau medie, supleţe, evidenţierea musculaturii, prin dezvoltarea slabă a ţesutului adipos, lărgirea umerilor peste diametrul bazinului. Abdomenul este suplu, cu relief muscular. Energetic, are loc echilibrarea proceselor consumatoare cu cele asimilatoare. Atleticii sunt sensibili la afecţiunile aparatului locomotor.
- Tipul picnic (digestiv, endomorf – supraponderal) este reprezentat de indivizi mai degrabă scunzi, cu extindere mai mare „pe orizontală“. Trunchiul este voluminos, cu abdomenul (supra)dezvoltat, bombat. Capul este sferoidal, gâtul scurt, uneori cu guşă, iar membrele scurte şi groase. Ţesutul adipos este cel mai bine dezvoltat, îmbibând bine muşchii, mai slab dezvoltaţi. Metabolic, predomină anabolismul lipidic. Pielea este pală, subţire. Predispoziţiile picnicilor se îndreaptă spre afecţiuni digestive şi cardio – vasculare.
TIPOLOGIA ENDOCRINĂ
Următorul care s-a ocupat cu studiul antropometriei, realizând propriul său sistem de clasificare a fost Pende. El s-a concentrat în descrierea diverselor tipologii constituţionale prin legătura pe care o are dezvoltarea fizică cu hipo- sau hiperfuncţia unor anumite glande endocrine. După criteriile oferite de sistemul său, se pot separa patru somatotipuri principale:
- Tipul longilin, astenic, hipotonic (leptosom, cerebral, ectomorf), caracterizat prin constituţie fragilă, înaltă, rezultată ca urmare a hiperfuncţiei tiroidiene şi a hipofuncţiei glandelor corticosuprarenale, paratiroide şi gonadelor. Este dotat cu o slabă forţă fizică şi rezistenţă la factorii externi.
- Tipul longilin, stenic, tonic, definit prin trup mai bine legat, mai rezistent şi mai puternic decât cel precedent, ca urmare a echlibrării endocrine. Constituţia rămâne, totuşi, înaltă şi suplă. Poate fi asimilat unei forme de tranziţie dinspre tipul ectomorf către cel mezomorf.
- Tipul brevilin, stenic, tonic(mezomorf) se poate caracteriza prin trup de talie medie, dar bine făcut, datorită bunei funcţionări secretorii a corticosuprarenalelor, pancreasului şi gonadelor, stimulând anabolismul proteic moderat.
- Tipul brevilin, astenic, hipotonic este reprezentat prin indivizi bine dezvoltaţi, dar cu tendinţe vădite spre îngrăşare, pe fondul unei hiposecreţii hipofizare, tiroidiene, gonadale şi pancreatice. Poate fi asimilat tipului endomorf.
Dezvoltând sistemul lui Pende, bazat pe relaţia fenotip – secreţie endocrină, Ştefan M. Milcu şi Constantin Maximilian discriminează somatotipurile umane în opt grupe, fiecare corespunzând variaţiei hipo- sau hiperfuncţiei unei glande. De asemenea, fiecare tip are propria-i caracterizare comportamentală.
- Tipul hipertiroidian prezintă un exces moderat de triiodotironină şi tiroxină, având ca efect metabolic principal creşterea catabolismului. Astfel, indivizii hipertiroidieni sunt înalţi, supli, cu talia îngustă, membre lungi, osoase, gracile. Ţesutul muscular nu atrage prin masivitate, ci prin fibrare, ca urmare a conţinutului slab în adipocite. Pielea este caldă, brunie, cu pilozitate bogată la ambele sexe.
- Tipul hiperhipofizar este tronat de hormonul somatotrop. Fizic, această stare se reflectă printr-un uşor gigantism, cu talie înaltă, datorată dezvoltării oaselor lungi, şi o uşoară tendinţă spre acromegalie incipientă (extremităţi bine conturate, mandibulă largă, uneori alunecândă prognatic (înainte), cu diasteme interdentare. Tegumentele sunt îngroşate, mai mult sau mai puţin rugoase, cu pilozitate bogată. Ţesutul muscular se dezvoltă armonios, iar cel adipos abia dacă se distinge. Sunt firi dinamice, optimiste.
- Tipul hipergonadal are ca promotori hormonii sexuali, ceea ce face ca pubertatea să aibă loc precoce. Deşi până la începutul adolescenţei, hipergonadalii sunt cei mai înalţi copii şi tineri, odată cu instalarea acesteia, cartilajele de creştere se închid repede, stopând creşterea în înălţime. Ca urmare a irigării din belşug cu steroizi Naturali (testosteron sau estradiol) a organismului, atât bărbaţii, cât şi femeile se caracterizează printr-un virilism pregnant: oase groase, musculatură puternică, pilozitate bogată şi piele rugoasă. Femeile au bazinul larg, dar sânii nu ating dimensiuni record. Vocea este joasă, iar pilozitatea capilară cu tendinţe spre calviţie. Sunt oameni practici, cu simţul răspunderii, hotărâţi, calmi.
- Tipul hipercorticosuprarenal se aseamănă mult cu cel precedent, dar caracteristicile sunt ceva mai atenuate, ca urmare a efectelor sexualizante mai puţin pregnanate ale corticosteroizilor (hormonilor steroizi de origine corticosuprarenală).
- Tipul hipotiroidian este caracterizabil endocrinologic prin hiposecreţie tiroidiană, având ca efect principal scăderea metabolismului bazal. Antropometric, acest neajuns se descrie prin predominanţa mărimilor orizontale, respectiv prin talie redusă până la medie şi tendinţe spre supraponderalitate. Hipotiroidienii sunt persoane robuste, cu cap mare, sferoidal, uneori cu guşă şi depozite adipoase după ceafă. Trunchiul este voluminos, bombat, gras. Membrele sunt scurte, groase, nu atât datorită dezvoltării musculaturii, cât mai ales depunerilor de grăsime. Anabolismul lipidelor depăşeşte cu mult catabolismul, favorizând depozitarea lor în adipocite. Pielea este deschisă la culoare, aspră. Temperamental, hipotiroidienii sunt oameni calmi, apatici, greu de urnit, dar si când o fac...
- Tipul hipohipofizar stă cam slab la capitolul endocrin, ţinând cont că hipofiza este, totuşi, centrul de control al secreţiei interne. Fizic, par nişte copii mai în vârstă. Talia rămâne redusă (hiposecreţie somatotropică), proporţii comparabile cu cele infantile, cu membrele inferioare alungite (din cauza închiderii târzii a epifizelor, pe fond hiposteroidic); bărbaţii au faţa plată, iar mandibula rămâne slab dezvoltată. Părul pubian prezintă inserţie triunghiulară la ambele sexe (de tip feminin), tot pe fond hiposteroidic, sau ca urmare a receptivităţii locale scăzute. Uneori poate apărea ginecomastie la bărbaţi, iar femeile au sâni mici.
- Tipul hipogonadal se caracterizează prin diverse grade de infantilitate, deoarece hormonii sexuali, responsabili cu maturizarea organismului, sunt slab secretaţi. Pubertatea apare târziu, ceea ce face ca epifizele osoase să se închidă mai greu, cu consecinţe în creşterea taliei spre superioară. Pilozitatea rămâne slab răspândită, pielea moştenind elasticitatea şi fineţea din copilărie. Capul rămâne mic, cu păr des. Femeile hipoestrogenice dezvoltă o slabă pilozitate facială, precum şi probleme legate de succesiunea fazelor ciclului menstrual. Bazinul rămâne imatur. Hipogonadalii rămân firi timide, necompetitive, retrase, închise în ele însele.
- Tipul hipocorticosuprarenal este înalt, slab, cu semne de imaturitate fizică: pilozitate slabă la bărbat, trup fragil, menarhă târzie la femei. Cu timpul, din cauza slabei dezvoltări musculare, pot avea loc ptoze viscerale (alunecări înainte), concomitent cu tendinţe lordotice.
DETERMINISMUL SOMATOSEXUAL AL TIPURILOR CONSTITUŢIONALE
Fiecare organism capătă o individualitate specifică doar atunci când două semiarmături cromozomiale, una de la mamă şi una de la tată, se unesc, completându-i zestrea genetică. Aceasta se constituie, la organismele dioice (bisexuate), dintr-un număr fix de perechi de autozomi (cromozomi care prezintă pe loci – locaţii – gene responsabile cu codificarea trăsăturilor somatice asexuale) şi o pereche de gonozomi (responsabili cu codificarea caracterelor somatice sexuale). Dezvoltarea organismului viitor are loc prin armonizarea informaţiei legate de sex şi de non-sex, prin integrarea fiecăreia în cealaltă.
La noi, ca de altfel, şi la multe alte specii, sexul este legat de gonozomul patern (tipul Drosophila, de la Drosophila melanogaster, musculiţa de oţet, la care a fost determinat prima dată tipul genetic de transmitere a caracterelor sexuale). Masculul este cel care poate produce două tipuri de gonozomi: unul, moştenit de la tată, Y, cu efect de masculinizare, iar celălalt, moştenit de la mamă, X, cu efect de feminizare - neutru. Prin contopirea gameţilor, pot rezulta doar două combinaţii normale: XX (fetiţă) şi XY (băieţel), sau n la limita normalului sau anormale: X0 (sindromul Turner), Y0 (letal), xY (cu rest de X), Xy (cu rest de Y), XXX, XXY, XXXY, XXYY, XXXXY, sau mozaicuri genetice (coexistenţa a două tipuri de ţesut pe acelaşi organism: altoi şi portaltoi): XX/XX, XX/XY, XXX/XY, XXXX/XY, XY/XX, XX/XXXX etc. Unele duc la intersexualităţi, hermafroditisme, altele generează sindroame, cu afectarea mai mult sau mai puţin profundă a funcţiei de reproducere (autoexcludere genetică).
Pornind de la ideea că fiecare individ, indiferent de sexul genetic, reprezintă fizic şi psihic, o îmbinare de caractere aparţinând sexului propriu şi sexului opus, Draper lansează ideea mozaicului androginiei. Aceasta a stat la baza determinismului somatosexual al lui Bayer şi Bayley. Ei au ales în studiul lor 8 itemi corporali, măsuraţi dorsal (din spate): conturul taliei, mărimea şi forma şoldurilor, forma femurului, dezvoltarea masei musculare, dezvoltarea statului adipos, gradul de depărtare a coapselor şi lărgimea umerilor. Separarea somatotipică s-a făcut pe baza fotografiilor corpului nud, privit din spate.
S-au acordat note de la 1 la 5, conform indicelui de androginitate. Astfel, punctajul minim a revenit corpurilor cu grade înalte de masculinizare, iar punctaje de 4-5 cele cu grade ridicate de feminizare. Punctajul mediu a fost obţinut de corpuri dizarmonice, mai puţin sexualizate corespunzător sexului propriu.
Avantajele metodei Bayer-Bayley sunt că pun în evidenţă sexualizarea endocrino-psihologică, făcând abstacţie de sexul propriu, iar determinarea se poate face chiar înainte de pubertate. Conform acesteia, există următoarele somatotipuri:
- Tipul hiperfeminin (HF) este caracterizat prin robusteţe corporală, talie scurtă, bine conturată, şolduri proeminente, cu fese mari, rotunjite; femurele sunt foarte late la bazin (femure-pâlnie), iar coapsele apropiate, fără spaţii între ele. Grăsimea, dispusă mai ales pe fese, şolduri, burtă şi coapse, maschează bine musculatura.
- Tipul feminin (F) se defineşte ca prezentând unmeri înguşti, firavi, căzuţi, talie bine conturată, şolduri late, fese pline, rotunjite, femure late în partea suparioară, lipsind intervalul dintre coapse.
- Tipul feminin bisexuat şi asexuat (FASX) au ca trăsături principale lăţirea umerilor în raport cu bazinul, talie slab conturată, şolduri drepte sau puţin conturate, femure intermediare, între tipul pâlnie şi cilindric, cu spaţiu între coapse, conferind picioarelor un aspect puţin crăcănat; musculatura începe să se contureze mai bine.
- Tipul masculin bisexuat şi asexuat (MASX) se caracterizează prin lăţirea deopotrivă a umerilor şi şoldurilor, având între ele o talie conturată. Fesele încă sunt rotunjite. Femurele sunt lăţite la bazin. Intervalul dintre coapse e fie absent, fie slab conturat. Musculatura este acoperită de grăsime.
- Tipul masculin (M) şi hipermasculin (HM) au ca trăsături principale lărgimea umerilor, diametrul biacromial depăşind cu mult pe cel bitrohanterial. Talia e fie deloc, fie slab conturată. Fesele devin concave lateral, iar femurele cilindrice definesc între coapse intervale mai mari. Muşchii gambei se bombează spre interior.
TIPOLOGIA SUMY
Prin combinaţia tipologiei somatosexuale cu cea antropometrică, am obţinut o sinteză tipologică a acestora două, denumită tipologia SUMY. Am pornit de la ideea că un organism are definit în cromozomi un model de dezvoltare caracterizat fizic prin două variabile: conformaţia moştenită prin intermediul autozomilor, prin care se trasează schema fizică, respectiv dimensiunile cadrului osos (grosimea oaselor, forma capului, fizionomia etc.): ectomorf, mezomorf şi endomorf, şi conformaţia dobândită prin intermediul gonozomilor şi hormonilor gonadali, prin care se definitivează, se sexualizează caracterele moştenite, definind 5 tipuri: hipermasculin, masculin, asexuat (bisexuat), feminin şi hiperfeminin. Prin combinarea caracterelor determinate ereditar şi gonadic, se pot separa cel puţin cincisprezece tipuri somatice. Tipologia Sumy nu ţine neapărat cont de sexul gonadal, ci de tipul de sexualizare impus hormonal. Astfel, pot exista tipuri conforme sau nonconforme sexului căruia îi aparţin, tipuri hipersexualizate sau hiposexualizate fizic, deşi organele genitale interne şi externe sunt, aparent, normal reprezentate.
PRINCIPALELE GLANDE CU SECREŢIE ENDOCRINĂ
ŞI HORMONII SECRETAŢI DE ACESTEA
I. Hipotalamusul este, am putea spune, o glandă neurosecretantă, care are în subordine directă hipofiza. El secretă următorii hormoni:
- (Arginin –) vasopresina (AVP), cu acţiune la nivel renal (antidiuretic), dar şi la nivel hipofizar (factor de eliberare a corticotropinei – hormonul adenocorticotrop, ACTH, HACT);
- Oxitocina (OXT), care asigură ejecţia laptelui din canalele galactofore ale sânului în cursul suptului;
- Tireoliberina (TRH, HTL), care acţionează asupra tiroidei, determinând secreţia de tixină şi triiodtironină;
- Gonadoliberina (LRH, HGL), factor de eliberare a hormonilor gonadotrofici la nivel hipofizar;
- Corticoliberina (CRH, HCL), factor de eliberare a corticotropinei;
- Somatoliberina (GRH, HSL), factor de eliberare a hormonului de creştere.
II. Hipofiza, creierul endocrin, secretă mai mulţi hormoni, cu funcţii specifice:
a. Hormonul de creştere, somatotrop (STH, HGH, HST, HCR), polipeptidic (191 aminoacizi); concentraţia sa din sânge scade odată cu vârsta (de la 30 – 70 nanograme per mililitrul de sânge, 10-9, la nou-născut, la 5 ngr. per mililitru la adult), este mai ridicată după masă ( 2 – 4h) sau după somn (1 – 2h). Timpul de înjumătăţire: 30 de minute.
Reglarea ciclului de secreţie a sa se face sub control hipotalamic, prin doi factori (substanţe): Factorul de Eliberare a Hormonului de Creştere (FEHC, GRH) şi Factorul de Inhibare a Hormonului de Creştere (FIHC, SRIF). Factorii dependenţi de Mediul Extern care influenţează secreţia de HST sunt:
- factori stimulanţi ai secreţiei: hipoglicemie, unii aminoacizi, diminuarea concentraţiilor serice de acizi graşi liberi, hiperuremie, somnul, stressul fizic (efort intens) şi psihic (depresii), estrogenii, glucagonul pancreatic, vasopresina etc;
- factori inhibanţi ai secreţiei: hiperglicemia, creşterea nivelurilor plasmatice ale acizilor graşi liberi, supraponderalitatea, hipotiroidismul, creşterea concentraţiilor corticosteroizilor, medoxiprogesteronul etc.
Acţiunea hormonului de creştere are loc prin:
- intensificarea captării de către celule a aminoacizilor liberi şi a încorporării acestora în proteine;
- intensificarea sintezei de acizi nucleici, de ribozomi şi enzime, susţinând astfel multiplicarea celulară;
- stimularea dezvoltării cartilajelor de creştere;
- activarea metabolismul hidroxiprolinei;
- reglarea sintezei de poliamine (cu rol esenţial în creştere);
- iniţierea glicogenezei pe seama acizilor graşi şi a minoacizilor glucoformatori;
- inhibarea glicolizei la nivelul fosforilării;
- funcţionarea ca antagonist insulinic, prin blocarea receptorilor acesteia;
- dezesterificarea trigliceridelor şi eliberarea acizilor graşi la nivel plasmatic;
- împiedicarea esterificării acizilor graşi (acţiune antilipogenetică);
- împiedicarea excreţiei de fosfor şi calciu;
- favorizează secreţia de parathormon (cu important rol în metabolismul fosfocalcic).
În caz de hiposecreţie somatotropă, se întârzie dezvoltarea organismului (nanism hipofizar): fizic, armonic sau dizarmonic vârstei, dar pitic, iar sexual, pubertatea se instalează (dacă reuşeşte!) târziu şi incomplet.
În caz de hipersecreţie, se poate instala gigantismul, întâlnit în copilărie, caracterizat prin excesivă dezvoltare fizică (mai ales osoasă), uneori cu enucoidism (fenomen de pseudocastrare), sau acromegalia, care apare la vârsta adultă, caracterizat prin îngroşarea pielii, creşterea şi prognatismul mandibulei (alunecare înainte), dezvoltarea excesivă a limbii, a nasului, urechilor, a muşchilor, palmelor şi tălpilor. Corpul se dizarmonizează progresiv.
b. Hormonul melanotrop (HMT, MSH) este format din două fracţiuni polipeptidice, alfa-melanotropul, cu 13 aminoacizi, şi beta-melanotropul, cu 22 de aminoacizi în moleculă.
Valorile concentraţiei plasmatice ale melanotropului sunt de 20 – 100 picograme per mililitru.
Secreţia sa este stimulată de razele solare; factorul eliberator pare a fi de origine hipotalamică, ca, de altfel, şi cel inhibitor.
Rolurile sale sunt: de a creşte secreţia de melanină şi de a stimula activitatea corticosuprarenalelor şi tiroidei.
c. Hormonul lipotrop (HLT, LPH) este format din 91 de aminoacizi. Ca şi melanotropul, prezintă asemănări biochimice cu hormonul corticotrop.
Rolul său se pare a fi de a mobiliza acizii graşi din esterii trigliceridici.
d. Prolactina (PRL) este un polipeptid constituit din 198 de aminoacizi. Prezintă multe asemănări cu somatotropul. Valorile concentraţiei serice se ridică la bărbat la circa 6,2±0,6 ngr/ml, iar la femeie la circa 9±0,6 ngr/ml, cu maximum în jurul momentului naşterii, când ajunge la 200 – 300 (400) ngr/ml.
Timpul de înjumătăţire este de circa 20 – 30 de minute.
Secreţia de prolactină pare a fi controlată de un factor eliberator de origine hipotalamică, dar un rol sigur îl are tireoliberina.
Ca factori stimulanţi ai secreţiei de prolactină amintesc: stimularea sânului (act sexual, supt), activitatea fizică, stressul, somnul, unele medicamente (tranchilizante, neuroleptice, rezerpina, estrogenii, anticoncepţionalele, antihistaminicele,), unele boli (ciroză, insuficienţă renală, tiroidiană, hipoglicemia etc.), iar printre cei inhibanţi se numără: dopamina, hormonii tiroidieni, vitamina B6 în exces etc.).
Acţiunea sa se manifestă în principal asupra glandei mamare, declanşând şi întreţinând lactaţia, dar şi asupra altor funcţii: anabolism proteic, acţiune diabetogenă etc.
La femeie, hipersecreţia dezvoltă comportamente de lăuză sau gravidă: galactoree (scurgeri de lapte) şi amenoree (oprirea menstrelor, din cauză că orgenismul se pregăteşte „să nască“, deşi uterul este gol. Uneori poate genera tumori polichistice virilizante. Dacă hipersecreţia apare la bărbat, opreşte spermatogeneza şi provoacă galactoree (imaginează-ţi asta!).
e. Hormonul tireostimulator (HTS, TSH) este de natură glicoproteică. Concentraţia plasmatică este de 2 microunităţi internaţionale per mililitru la copil şi adult şi de 5 microunităţi internaţionale per mililitru la bătrân. Perioada de înjumătăţire este de 30 de minute.
Reglarea secreţiei este asigurată de tireoliberina hipotalamică.
Efectele sale se manifestă asupra tiroidei, pe care o dezvoltă, şi asupra secreţie sale, pe care o stimulează.
Secreţia sa este stimulată de scăderea nivelului seric al hormonilor tiroidieni (conexiune inversă).
f. Hormonul adenocorticotrop (ACTH, HACT) este un polipeptid cu 39 de aminoacizi în moleculă.
Timpul de înjumătăţire este de 10 minute.
Concentraţia plasmatică variază în ritm circadian, de la 20 de picograme per mililitru dimineaţa, la circa 10 picograme per mililitru seara. Stressul are un efect stimulant asupra secreţiei de adenocorticotrop.
Are trei efecte asupra glandei corticosuprarenale:
- de scurtă durată, cu eliberarea steroizilor secretaţi de către aceasta;
- de durată medie, cu producera acestor hormoni din colesterol;
- de durată lungă, cu proliferarea celulară la nivel corticosuprarenal.
În afara acesteia, efectele sale se manifestă în mai multe direcţii:
- efect melanotrop;
- efect hiperglicemiant şi lipolizant.
g. Hormonii gonadotropi, în număr de doi, au acţiune asupra gonadelor, stimulându-le activitatea hormonală şi gametogenetică.
Sunt de sorginte glicoproteică, au secvenţe comune (catena alfa) şi nu se interferează în acţiune.
- Hormonul foliculostimulant (HFS, FSH) începe să fie secretat începând de la pubertate. Valoarea concentrţiei plasmatice este de 1,5 – 15 miliunităţi internaţionale per mililitru la bărbat, iar la femeie, maximul poate ajunge până la 60 – 80 miliunităţi internaţionale per mililitru la femeie, în timpul ovulaţiei.
La bărbat, foliculostimulantul dezvoltă tubii seminiferi şi iniţiază ciclul spermatogenetic, până la nivel de spermatidie; în continuare, spermatidiile devin spermatozoizi sub acţiunea androgenilor stimulaţi de hormonul luteinizant.
La femeie, dezvoltă foliculii ovarieni (de Graaf) şi, împreună cu luteinizantul, întreţine ovulaţia.
La ambele sexe, foliculostimulantul asigură creşterea şi dezvoltarea gonadelor.
- Hormonul luteinizant (HL, LH) începe să fie produs de la pubertate.
La bărbat, nivelul seric ajunge la 5 – 25 miliunităţi internaţionale per mililitru, în timp ce la femeie, în timpul ovulaţiei, poate ajunge la 60 – 100 miliunităţi internaţionale per mililitru.
Asupra testiculului, luteinizantul împreună cu foliculostimulantul dezvoltă celulele Leydig (care secretă testosteron şi estradiol), iar la femeie dezvoltă celulele secretoare de estradiol, estronă şi progesteron. Ambii hormoni gonadotrofici stimulează ovulaţia şi cicatrizarea foliculului de Graaf (care devine corp galben).
Subunitatea beta prezintă asemănări cu gonadotropina corionică (substanţă secretată de corion, ţesutul de unde pleacă cordonul ombilical al embrionului).
Ambii hormoni au câte un factor eliberator.
III. Epifiza este, poate, cea mai mică glandă a sistemului endocrin. Ea secretă doi hormoni cu nucleu indolic, melatonina şi serotonina, ambii cu importanţă pentru reglarea ritmului circadian (de somn – veghe).
IV. Tiroida este o gladă situată la jumătatea distanţei dintre manubriul sternal şi cartilajul cricoid (al traheei, mărul lui Adam) şi prezintă doi lobi laterali (2 – 2,5 cm lăţime/4 cm lungime fiecare), uniţi median printr-o punte. Ea secretă doi hormoni de bază pentru metabolismul organismului: tiroxina şi triiodotironina, ambii pe bază de iod.
Secreţiile zilnice ale acestor doi hormoni sunt de: 90 de micrograme de tiroxină şi 25 de micrograme de triiodotironină. Ambii au, în principiu, aceleaşi efecte, numai că triodotironina este de patru ori mai activă decât tiroxina.
Efectele hormonilor tiroidieni sunt reprezentate la nivel nuclear, unde accelerează sinteza de ARN mesager şi ribozomal, implicit şi a proteinelor şi a enzimelor adiacente, cu implicaţii asupra metabolismului energetic. Dacă hormonii sexuali ajută la diferenţierea gonadică şi somatică în prototip feminin şi masculin, programat de gonozomi, hormonii tiroidieni diferenţiază organismele în prototip ectomorf, mezomorf şi endomorf, programat în autozomi.
Astfel, ei stimulează secreţia de HST la nivel hipofizar, reglează metabolismul ADN, ARN, proteinelor, vitaminelor, lipidelor, glucidelor, influenţează activitatea altor hormoni, cum sunt: insulina, glucagonul, hormonilor suprarenali şi a catecolaminelor:
- creşterea metabolismului glucozic (glicoliză);
- creşterea degradării lipidelor;
- creşterea ratei termogenetice;
- scăderea cantităţii de colesterol plasmatic, prin excretarea sa, cu rol anti-aterogenetic;
- creşterea nevoilor de vitamine: B1, B6, B12, C, D, E;
- creşterea ratei conversiei carotenoizilor în vitamina A;
- creşterea transportului aminoacizilor şi a glucozei spre celule.
În urma hiposecreţiei tiroidiene (din diverse cauze: ingestie slabă de iod, defecte de încorporare în combinaţii iodo-organice etc.), apare hipotiroidia (glanda, guşa endemică), când tiroida creşte în volum (adaptare fiziologică a unui organ când se cere să execute un volum mai mare de lucru), prezentând noduli (când este mai veche). Fizilogic, toate efectele hormonilor tiroidieni sunt slab reprezentate, apărând, în primul rând supraponderalitate – obezitate, sensibilitate la frig, boli cardiovasculare (din cauza îngreunării eliminării colesterolului şi a lipidelor cu densitate joasă), slăbiciune musculară (pe fondul scăderii ratei de transprot al aminoacizilor şi glucozei spre fibrele musculare) etc.
Hipotiroidia şi guşa endemică este un simptom care apare întotdeauna la cretinii endemici (probabil, din cauza hipoglicemiei cerebrale şi a afectării sinaptogenezei – legată de dezvoltarea sinapselor, legăturile interneuronale –, a axonogenezei – legată de dezvoltatea axonilor, prelungirile lungi ale neuronilor –, a orientării spaţiale neuronale, a factorului de creştere a nervilor (FCN, NGF). Cretinismul endemic se manifestă prin: guşă polinodulară, nanism asociat unui deficit de somatotrop – hormoni tiroidieni, retardarea mintală accentuată (surditate, mutism, tulburări de ţinută, de atitudine), sexualizare normală (fără afectarea gonozomilor şi a hormonilor sexuali) sau la limita inferioară a acesteia (cu afectarea structurilor sexualizante, prin modificarea metabolismelor aminoacizilor, lipidelor şi a carbohidraţilor).
Pe de altă parte, hipersecreţia hormonilor tiroidieni provoacă o boală aproape la fel de gravă ca şi hipotiroidia, boala Graves, tirotoxicoza sau hipertiroidismul exoftalmic. Boala apare pe un fond autoimun, cauzat de activitatea intensă a anticorpilor anti-hormoni tiroidieni asupra receptorilor acestora. Asupra tiroidei, aceştia manifestă efecte de stimulare a secreţiei hormonale, care devine excesivă. Dubla acţiune, a hormonului tireostimulant şi a acestor anti-hormoni determină tiroida să între în regim de surmenaj. Atunci, ţesutul secretant proliferează mai mult sau mai puţin (care secretă o cantiate normală de hormon per gram de ţesut), cantitatea de hormoni tiroidieni care intră în sânge crescând simţitor. Frecvent, apar noduli.
Epidemiologic, boala Graves se manifestă prin: anxietate, emotivitate exagerată, hipertermie cu imposibilitatea suportării căldurii, tahicardie, palpitaţii, transpiraţii continue, exoftalmie (ieşirea globilor oculari din orbite = protruzia globilor oculari), catabolism intens, anorexie, „mască Graves“, tremurături, astenie musculară etc.
V. Glandele paratiroide sunt în număr de 4, aşezate postero – lateral faţă de lobii tiroidei, două superior şi două inferior. Aberant, pot fi situate în mediastinul anterior (înapoia sternului sau a manubriului sternal), când se găsesc în număr mai mare.
Hormonul paratiroidian (parathormonul) este de natură polipeptidică (proteică), conţinând 84 de aminoacizi legaţi în lanţ liniar. Rolul său este legat de metabolismul calciului, corectând hipocalcemia umoral – sanguină prin:
- stimularea reabsobţiei tubulare (la nivelul tubului urinifer);
- stimularea acţiunii osteoclastelor de demineralizare osoasă;
- stimularea absobţiei intestinale a calciului, prin înlesnirea sintezei metabolitului activ al colecalciferolului, numit 1,25 dihidrocolecalciferol.
Calcitonina este al doilea hormon paratiroidian, cu rol de asemenea în metabolismul calciului.
În caz de hipersecreţie, hormonii paratiroidieni induc procese de mineralizare a ţesuturilor moi, mai ales când hrana este bogată în ioni de calciu, iar în caz de hiposecreţie, au loc demineralizări osoase (prin slabă absorbţie intestinală şi nefronică), spasme musculare etc.
VI. Suprarenalele sunt glade pereche, situate la polul superior al fiecărui rinichi. Sunt formate din două zone distincte: una la contactul cu rinichiul, medulară, medulosuprarenala (MSR), iar cealaltă, deasupra acesteia, pe care o îmbracă, numită corticosuprarenala (CSR). Aceasta este formată din trei regiuni: glomerulară (care secretă homoni mineralocorticoizi), fasciculată (care secretă hormoni glucocorticoizi) şi reticulată (care secretă doar hormoni sexoizi).
Principalii hormoni de origine corticosuprarenală sunt:
- aldosteronul, cu acţiune mineralocorticoidă;
- cortizolul, cu acţiune mineralocorticoidă şi glucocorticoidă;
- androstendionul şi testosteronul, cu acţiune masculin – sexualizantă;
- estradiolul, cu acţiune feminin – sexualizantă.
Hormonii mineralocorticoizi au ca rază de acţiune metabolismul hidroelectrolitic, prin creşterea eliminărilor de potasiu şi magneziu şi retenţii hidro – sodice.
Hormonii glucocorticoizi sunt profilaţi pe metabolismul substanţelor organice. Ei stimulează gliconeogeneza pe seama aminoacizilor şi reduc utilizarea glucozei ca sursă de energie. Reduc sinteza proteică. Mobilizează trigliceridele, redistribuindu-le în organism. Inhibă formarea serotoninei, a histaminei.
Hormonii sexualizanţi au efect în primul rând metabolic (anabolic), apoi sexualizant, în asociere cu hormonii gonadici.
În caz de hiperfuncţie totală (a celor trei zone corticosuprarenale), o întreagă suită de funcţii metabolice sunt afectate, determinând ceea ce se numeşte sindromul Cushing (suprarenometabolic). Acesta are la bază mai multe cauze, printre care: tumorile corticosuprarenale, stimularea hipofizară excesivă, exces de HACT non-hipofizar etc.
Sindromul Cushing poate apărea la diferite vârste. Astfel, când apare după adolescenţă, când etapa principală a procesului sexualizării s-a terminat, corpul este afectat mai ales metabolic.
Persoanele afectate devin obeze, în primul rând. Această obezitate este caracteristică: membrele sunt subţiri, slabe, vlagi, în timp ce trupul se umflă, iar după ceafă se dezvoltă o depunere adipoasă sub forma unei cocoaşe de bizon. Faţa ia aspect de lună plină, prin rotunjire, datorită depunerilor adipoase pe obraji, pe bărbie şi sub aceasta, şi pe gât. Constant apar şi se dezvoltă vergeturi (desprinderi şi subţieri ale tegumentelor de ţesuturile subiacente, cu evidenţierea acestora, de culoare roşie – violacee). Pilozitatea se accentuează la ambele sexe, dispunându-se după tiparul masculin. Uneori apare chelie. Vertebrele suferă compresii, tasări, apărând tendinţe cifolordotice.
Musculatura slăbeşte foarte mult, ceea ce face ca rezistenţa la efort să scadă, iar ccantitatea de energie consumată să se reducă simţitor. Caloriile în exces se depun sub formă de trigliceride pe trunchi.
Sistemul cardiovascular este interesat prin depuneri de colesterol şi trigliceride pe vase, având ca rezultat hipertensiunea arterială.
Pe tractul digestiv apar zone hemoragice, scaunele prezentând deseori urme ale acestora (melenă).
Sexual, apar tulburări de ciclu menstrual, de libido, cu frigiditate, la femei, şi semiimpotenţă, cu erecţii slabe, ejaculat tardiv, spermogramă sub limitele normale, la bărbaţi.
Când sindromul Cushing îşi face apariţia înaintea pubertăţii, în copilărie, pe lângă celelalte efecte enumerate, sexualizarea pubertară are de suferit.
Astfel, la fetiţe, excesul de androgeni face ca pilozitatea să se distribuie după tiparul masculin: pe faţă (mustaţă, bărbie, obraji), pe piept, pe linia albă, cu formă de romb pubian, pe spate, pe mâini şi picioare. Asta n-ar fi o foarte mare problemă, doar că epilarea ar dura mai mult şi persoana ar îndura mai multe. Dar, uneori, organele genitale externe tind să se masculinizeze, prin hipertrofia clitorisului, nedezvoltarea sânilor, uter şi vagin mici (hipoplazice), semimenoree (dereglări ale ciclului menstrual, cu sau fără ovulaţie) sau amenoree (lipsa menstrelor, fără ovulaţie), ovare polichistice, poate chiar androgen – secretante.
La băieţei, se poate instala o pseudopubertate precoce, cu hipertrofia scrotului (a pungilor care învelesc testiculele) şi a penisului, dar cu nedezvoltarea corespunzătoare a testiculelor (hipertrofia scrotului şi a penisului se produce ca urmare a androgenilor corticosuprarenali, iar inhibiţia creşterii testiculare ca urmare a acţiunii blocante hipofizare, datorate androgenilor sanguini).
Atunci când zona fasciculată intră în hiposecreţie, iar cea reticulată în hipersecreţie, au loc o serie de manifestări ale sindromului adreno (suprareno-) genital, cu efecte androgene variind cu vârsta apariţiei.
În forma congenitală, sindromul este cel mai sever. Poate produce inversiuni sexuale la fetiţe, deşi gonozomic acestea sunt normale.
La origine, se află un defect enzimatic autozomic, răspunzător pentru dereglările secretorii corticosuprarenaliene.
Sexul feminin suferă, în primul rând, un proces de sexualizre heterosexuală. Astfel, fără ca ovarul să fie implicat în proces, pot apărea grade diferite de masculinizare. Prader a descris 5 tipuri, incluse între manifestările pseudohermafroditismului feminin. Constant, apare hipertrofia clitoridiană.
La tipul cel mai puţin afectat, acesta este singurul efect caracteristic, apoi cu o uşoară creştere a pilozităţii.
Următorul tip prezintă şi o apropiere a orificiilor vaginal şi uretral, ce se deschid într-un vestibul îngustat.
Cel de-al treilea tip prezintă un clitoris aproape penifrm, dar cu un meat (orificiu) situat la bază, cu funcţie de sinus uro-genital. Labiile mari sunt parţial fuzionate, uneori cu falduraţii scrotale. Inconstant se palpează prostata. Repet, gonozomic, organismul este XX!
La tipul al patrulea de androgenizare, clitorisul devine peniform, cu prepuţ dorsal şi orificiu genital-urinar la bază.
La tipul cel mai masculizat, penisul prezintă un prepuţ decalotabil (ca la bărbat), gland şi meat pe acesta (mai des cu hipospadias, meat pe faţa inferioară). Vaginul se deschide în uretră, iar ovarele devin atrofice şi nefuncţionale. Începând cu tipul al treilea, amenoreea devine regulă.
Pubertatea apare cam de la 4 ani, iar organismul se dezvoltă conform schemei masculine.
La băieţei, acest sindrom creează dizarmonie de creştere între testicule, care stagnează, şi penis, care se hipertrofiază, dar şi dezvoltarea caracteristicilor secundare masculine înaintea vârstei pubere. Capacitatea de procreere este atenuată, dependentă de gradul de afectare a dezvoltării ţesutului testicular.
Hipofuncţia corticosuprarenaliană produce boala Addison. Primele semne sunt deseori trecute cu vederea: oboseală fizică, somn neodihnitor, depresii, scăderea rezistenţei intelectuale, greaţă, vărsături, diaree, pigmentarea tegumentelor etc.
Colorarea pielii începe cu zonele expuse, apoi generalizându-se. Intensitatea acesteia este variabilă cu starea bolii.
Astenia neuromusculară tinde să reducă mişcările bolnavului, aşa încât ajunge să stea aproape continuu culcat.
Scăderea în masă este accentuată, la peste 10 – 15 kg. sub minimul normalului corelat cu înălţimea. Aceasta se produce pe seama alimentaţiei (mese rare, sărace, lichide), dar şi diareilor şi vărsăturilor frecvente.
Cardiovascular, se marchează hipotensiune (10 cu 5-6), mai ales pe ramurile arteriale ascendente (la cap în ortostatism). Poate acesta este urmarea unei hipoalimentări a inimii cu nutrienţi.
Respiratoriu, are loc hipoventilaţie; muscular, are loc atrofie, crize de contractură, paralizii flasce etc.
Sistemul endocrin este şi el afectat prin hipotiroidie, hipoparatiroidie, hipogonadisme etc.
Principalii hormoni medulosuprarenali sunt:
- dopamina;
- noradrenalina (norepinefrina);
- adrenalina (epinefrina).
Ei sunt cunoscuţi în medicină drept catecolamine (biochimic, au un nucleu catecol, fenolic hidroxilat), iar rolurile lor sunt legate de adaptarea organismului la agresiunile externe şi interne (stress).
VII. Pancreasul endocrin este una dintre cele mai cunoscute glande, pe lângă tiroidă, datorită celebrei boli de sfârşit de secol XX, diabetul.
Acesta prezintă patru tipuri de celule secretoare, numite insulare: celulele beta, care secretă insulina, celulele alfa, secretoare de glucagon, celulele delta, care secretă somatostatina, şi celulele PP, care secretă polipeptidul pancreatic.
Cel mai cunoscut hormon pancreatic este, fără îndoială, insulina. Descoperită de N. Paulescu, în 1921, aceasta a devenit singura soluţie pentru miile de diabetici din întreaga lume.
Insulina este formată din două lanţuri polipeptidice, A, cu 21 de aminoacizi, şi B, cu 30 de aminoacizi, legate prin două punţi disulfidice (între două molecule de cisteină), la poziţiile 7 – 7 şi 19 – 20. Lanţul A prezintă o a treia punte, între cisteinele din poziţiile 6 – 11. Secreţia zilnică de insulină se ridică la 24 de miligrame pe zi (circa 48 UI).
Al doilea hormon pancreatic este glucagonul.
Ambii hormoni sunt esenţiali pentru economia organismului. Insulina este un hormon anabolic, intervenind în cazurile de hiperglicemie, cu scopul de a o reduce, prin intensificarea consumului său la nivel celular. Stimulează lipogeneza, opunându-se lipolizei; favorizează transportul aminoacizilor la celule şi proteosinteza.
Glucagonul este un antagonist al insulinei. Acesta este secretat mai ales în condiţii de hipoglicemie, cu scopul de a restabili concentraţia serică normală a glucozei. El favorizează glicogenoliza şi gluconeogeneza din animoacizi şi lipide. Este un hormon catabolizant.
În cazul hiposecreţiei insulinice se instalează diabetul zaharat.
VIII. Gonadele sunt organe pereche, diferenţiate după sex. La bărbat sunt două testicule, situate în pungile scrotale de dedesuptul penisului, iar la femeie se găsesc în micul bazin, la capetele trompelor uterine.
Produşii de secreţie şi modalitatea lor de acţiune depinde de sex. Astfel, la bărbat, principal este testosteronul (deşi testiculul mai secretă şi androsteron şi dehidroandrosteron), iar la femeie progesteronul şi estradiolul.
Testosteronul (testosterona, Delta4–androsten–3–onă–10–ol) este, de departe, cel mai activ hormon masculin. El este secretat de celulele interstiţiale Leydig şi are efectele cele mai vădit sexualizante.
Conform cercetărilor efectuate, s-a constatat că acesta ar proveni din colesterol. Deşi are două căi de conversie a acestuia în hormonul sexual masculin, biosinteza testiculară umană a ales calea progesteronică. Sub acţiunea a cinci enzime, colesterolul devine testosteron, cu trecere prin fazele: pregnenolon, progesteron, 17-hidroxi-progesteron şi androstendion.
Odată secretat, testosteronul nu se depune, ci este eliberat în circulaţie aproape continuu. El este conjugat cu o substanţă de natură proteică secretată de ficat (factor de transport al testosteronului), fiind transportat la celule. Acolo este deconjugat, intrând liber. Unele ţesuturi îl transformă în dihidrotestosteron, care, se pare, ar fi mai activ.
Ţinta testosteronului şi a dihidrotestosteronului o constituie nucleul, unde acţionează asupra cromozomilor, activând transcrierea unor gene.
La nivelul organelor sexuale (androgen – dependente), testosteronul (TST) reglează biozinteza acizilor nucleici (ADN şi ARN) şi a unor proteine specifice, producând proliferarea celulară. În cazul rinichilor, creşterea pe care o marchează în prezenţa testosteronului se bazează în primul rând prin creşterea materialului intracelular.
La nivel celular extragonadal sau extrarenal, testosteronul produce o intensificare a biosintezei de aminoacizi şi proteine (efect anabolic, hiperstenic), fiind sinergic hormonului somatotrop. De asemenea, se intensifică sinteza creatinei şi depozitarea acesteia în muşchi, în paralel cu scăderea excreţiei de creatinină.
Asupra tramei osoase, testosteronul exercită o acţiune anabolic – proteică.
La nivelul timusului, splinei şi a organelor limfatice, testosteronul produce o scădere a activităţii şi a masei acestora.
Prin aromatizare, la nivelul anumitor celule (de exemplu, epiteliale), testosteronul este convertit în estradiol, care, prezent în cantitate mare la un organism mascul, provoacă efecte de intersexualitate (ginecomastie, redistribuţa paniculului adipos etc.).
Androsteronul este un produs de excreţie a testosteronului, având activitate anabolic – virilizantă mult mai mică.
Dehidroandrosteronul este şi mai puţin activ.
Estrona îşi exercită acţiunile slab efeminante asupra mai multor organe.
Estradiolul are activitate de câteva ori mai puternică decât estrona (de 3 – 10 ori). Acesta pregăteşte terenul pentru ovulaţie, fecundaţie şi nidatie, prin proliferarea celulelor endometriale (mucoasei uterine) şi miomatriale, în aşa-zisa fază proliferativă.
Ca şi androgenii, estrogenii acţionează la nivelul organelor sexuale interne feminine, prin creşterea ritmului diviziunilor celulare, a sintezei proteice şi a sintezei acizilor nucleici. Indiferent de sex, aceştia sunt capabili să producă hipertrofia glandelor mamare (ginecomastie la bărbaţi, macromastie la femei), prin creşterea canalelor galactofore.
Progesterona este un alt hormon feminin, cu rol principal de a înlesni cuibărirea (nidaţia) oului la nivelul uterului.
De patologia gonadică este legată o întreagă serie de fenomene care de care cu efecte devastatoare pentru întraga dezvoltare fizico – psiho – socială a individului afectat.
Acestea pornesc de la o simplă hipofuncţie, denumită hipogonadism, cu sexualizare insuficientă, până la intersexualităţi incompatibile cu procreerea. De fapt, aceasta este o autoexcludere a organismului intersexuat (hermafrodit, ambigen) de la a genera urmaşi taraţi.
Dereglările de natură sexuală pot avea mai multe cauze:
- genetice, când pot exista gonozomi supranumerari, de pildă, XXY, XXXY, XXX, XXXX etc, gonozomi rest, XXy, mozaicisme, XX/XY, XX/XXY, XX/XYY;
- gonadică, atunci când acelaşi organism prezintă testicul şi ovar, testicule feminizante, ovare polichistice androgen – secretoare, sau ovotestis, formaţiunea cea mai bizară, constituită din ţesut testicular şi ovarian, separate de ţesut conjunctiv, uneori secretoare de hormoni;
- neuro-comportamentală, când comportamentul sexual al unui individ este discordant sexului său fizic (homosexualism, lesbianism);
- fizică, cu împrumutarea caracteristicilor fizice comune celuilalt sex (de exemplu, un bărbat somatotipic hiperfeminin sau feminin ectomorf, mezomorf sau endomorf, sau o femeie cu corp masculină sau hipermasculină, ectomorf, mezomorf sau endomorf).
- indusă, prin aport extern de hormoni heterosexualizanţi sau izosexualizanţi. Astfel, la femei, prin aportul de androgeni, pot apărea câteva manifestări intersexuale: îngroşarea vocii, apariţia pilozităţii în zone caracetristice sexului masculin, tulburări ale ciclului menstrual, ale ovulaţiei, involuţia ovarelor, a uterului, a sânilor, sau hipertrofia clitorisului. La bărbaţi, aportul de androgeni este benefic, în cantităţi reduse, conferindu-i o masculinitate sporită, dar, în cantităţi crescute, inhibă secreţia proprie (producând hipogonadism indus); la nivel cutanat, mai ales, prin aromatizare, androgenii pot deriva în estradiol, care provoacă ginecomastie şi alte fenomene intersexualizabile.
Avantajele folosirii suplimentelor
Mai multe studii au aratat ca aceia care beau un shake, continand proteina si carbohidrati, dupa antrenament, accelereaza procesul de refacere de dupa antrenament. Adica accelereaza mecanismul anabolic la nivelul celular.Efectele shake-ului se coreleaza cu marirea activitatii enzimatice, a eliberarii de insulina si a cresterii circulatiei sangvine, in urma exercitiilor.Un nou studiu s-a concentrat asupra utilizarii shake-urilor cu proteine si carbohidrati in timpul conditiilor extreme. Stresul a insemnat 54 de zile de antrenament de baza pentru recrutii unitatilor de marina ale SUA. Antrenamentul intens din taberele militare este asociat cu febra musculara, oboseala, deshidratare si alte probleme.Recrutii care au baut concentrate proteice dupa antrenamentele militare s-au deshidratat mai putin, au avut cu 33% mai putine vizite la doctor, mai putin, probleme legate de infectii cu bacterii sau virusi, mai putine probleme cu muschii si incheieturile si cu 83% mai putine evenimente de epuizare din cauza caniculei, comparativ cu grupul de control care nu a baut shake-uri proteice.De ce aceste bauturi cu proteine, luate dupa antrenament, produc o asemenea imbunatatire a starii de sanatate nu este clar, desi autorii studiului au oferit cateva teorii.Important este faptul ca acum se stie ca efectele pozitive ale shake-urilor cu proteine sunt numeroase si imbunatatesc starea de sanatate, nu doar refacerea si cresterea muschilor.
Puterea BCAA
B.C.A.A. – leucina, valina, isoleucina sunt aminoacizi esentiali, adica nu pot fi sintetizati in corpul uman si deci trebuie asigurati din alimente. Studii recente au aratat ca leucina este, in mod particular, importanta pentru sinteza proteinelor, deoarece activeaza un numar de alte substante care joaca roluri vitale in acest proces.
In timp ce alti aminoacizi sunt metabolizati in principal in ficat, BCAA sunt unici in sensul ca majoritatea metabolismului lor se desfasoara in muschi. Bazandu-se pe unele studii, expertii au sugerat ca suplimentarea alimentatiei cu BCAA asigura efecte anticatabolice la sportivii care se antreneaza „tare”. In acest scenariu, BCAA-ul provenit din suplimente este sacrificat in locul BCAA-ului existent in muschi, protejand astfel muschii.
BCAA promoveaza, intr-o oarecare masura, productia naturala de testosteron, in special daca sunt luati inainte de exercitii intense. Testosteronul este un hormon anabolic.
Un studiu prezentat in 2005, de catre Colegiul American pentru Medicina Sportiva, a scos in evidenta alt efect benefic al suplimentelor cu BCAA care are o relevanta particulara pentru cei care tin diete sarace in carbohidrati. Studiul a fost efectuat asupra unei grupe de barbati, care si-au epuizat mai intai rezervele de glicogen existente prin exercitii si lipsa mancarii. Jumatate din ei au luat suplimente cu BCAA. Toti au fost pusi apoi sa pedaleze pana la epuizare.
Grupul care a luat BCAA a aratat, la analize, un nivel mai ridicat de glucoza in sange decat grupul care nu a luat BCAA. De asemenea, grupul care a luat BCAA a aparut ca fiind mai inclinat sa arda grasime in timpul exercitiilor. Cresterea disponibilitatii grasimii, cuplata cu un nivel mai mare al glucozei, se contrapun efectelor negative normale ale scaderii, prin exercitiu, a rezervelor de glicogen.
Notiuni de baza
Concentrare - Atitudine mentala esentiala pentru eficienta antrenamentelor de culturism. Eficacitatea exercitiilor scade daca sunt efectuate mecanic, in virtutea inertiei. Sportivul trebuie sa se concentreze la maxim in timpul lucrului sa incerce sa vizualizeze dezvoltarea muschiului supus travaliului.
Partener de antrenament - Antrenamentele efectuate in colaborare cu un partener prezinta o serie de avantaje: se pot lucra exercitii mai complexe, se pot efectua repetari fortate, miscari negative etc. Cooperarea se va dovedi fructuasa, fiind de natura sa-i stimuleze pe ambii parteneri numai daca acestia poseda o structura si o forta fizica asemanatoare, se gasesc la aproximativ acelasi stadiu de dezvoltare musculara si urmaresc la antrenamente un scop comun.
Priza tip mixta - Apucarea barei cu o mana prin pronatie, iar cu cealalta prin supinatie.
Priza tip pronatie - Apucarea barei de sus in jos.
Priza tip supinatie - Apucarea barei de jos in sus.
Repetare - Executarea fara pauza a unei miscari complete, caracteristica unui anumit exercitiu. Lucrul in serii si repetari reprezinta metoda de baza a intregului sistem de antrenament in culturism.
Repetari fortate - Metoda de baza a antrenamentului de culturism care presupune asigurarea unei cresteri constante a solicitarii musculare. Alegerea incarcaturii se face astfel incat ultimele 2-3 repetari ale fiecarei serii sa reclame din partea executantului maximum de efort. Aceste asa numite repetari fortate - la executarea carora culturistul poate fi ajutat de un partener - sunt considerate cele mai eficiente, intrucat contribuie decisiv la ingrosarea fibrelor musculare.
Serie (repriza) - Suma repetarilor consecutive din cadrul aceluiasi exercitiu, incheiate cu o pauza
Pauza dintre serii -timpul afectat refacerii sportivului intre 2 serii: durata pauzei trebuie sa fie astfel aleasa ca sportivul sa poata continua antrenamentul la parametrii maximi.
Fiecare individ apartine preponderent unuia din cele trei tipuri somatice de baza : ectomorf, mezomorf, endomorf, dar are secundar, intr-o proportie mai mare sau mai mica in functie de mostenirea genetica, caracteristici din celelalte doua tipuri somatice.
Ectomorf: longilin, oase subtiri, muschi prelungi. Obtine greu masa musculara in schimb nu se ingrasa niciodata indiferent ce mananca si obtine usor definire, separare, vascularizare.
Mezomorf: robust cu spate lat, umeri largi, talie ingusta, musculatura care se dezvolta usor. In functie de regimul alimentar utilizat se poate ingrasa sau poate slabi cu usurinta.
Endomorf: oase si incheieturi groase, obtine usor masa musculara si este capabil de eforturi mari. Are tendinte de ingrasare si "scapa" foarte greu de stratul de grasime ce il acopera, chiar daca tine regimuri "crunte". Din aceasta cauza separarea, definirea si vascularizarea sunt deficitate la el.
Dimensiuni ideale
Incepand o activitate noua, fie ca e vorba de culturism sau pictura, karate sau muzica ne stabilim de obicei obiective, teluri, pe care ne straduim sa le atingem. Rolul unui model, al unui star, este de obicei determinat astfel incat orice pusti care face karate vrea sa fie ca BRUCE-LEE sau ca Arnold Schwarzenegger daca face culturism. In acest moment de inceput este bine sa ne impartim obiectivele in doua categorii; de lunga durata, care necesita multi ani de munca pentru materializare si obiective de mai mica importanta, usor de atins, dar care reprezinta etape necesare atingerii scopului final. Este de altfel de la sine inteles ca pentru a ajunge o super-vedeta ca Arnold trebuie sa fii mai intai campion local, apoi national si in sfarsit international. Desigur, ne putem gandi ca a fi campion al orasului tau nu este asa de important, dar aceste etape sunt in opinia mea absolute necesare deoarece sunt rari oamenii care pot munci ani indelungati pentru atingerea unui scop final fara a obtine in toti acesti ani de munca indarjita micile satisfactii ale unor victorii care totodata sa-ti arate ca esti pe drumul cel bun.
Deci, daca vereti sa fiti campion in acest sport extraordinar care este culturismul si v-ati ales un idol, e bine sa stiti ca si el a fost la vremea lui un incepator care viza sa ajunga campion. Chiar si Arnold a avut un idol: Reg Park. Deci, odata inceputul facut, cu stabilirea telului si a etapelor intermediare, care sunt treptele piramidei pe care am hotarat sa urcam, intram deja in lumea dura a competitiei cu alti semeni care vor sa urce si ei aceste trepte si cu cat urcam mai sus, cu atat e mai greu deoarece au ramas in lupta numai cei care deja au dovedit ca sunt capabili sa "urce" pana aici.
In aceasta "lupta" o "arma" foarte importanta care poate garanta succesul este proportionalitatea.
Inca de la primele antrenamente trebuie sa va stabiliti prioritatile in acest sens pentru a "indrepta" anumite deficiente. Acesta se face prin aplicarea principiului prioritatii in antrenament care "spune" ca o grupa musculara deficitara trebuie lucrata la inceputul antrenamentului pentru a beneficia de entuziasmul si resursele energetice care ne sunt inca intacte in acel moment.
Acesta proportionalitate care se refera la imbinarea armonioasa a grupelor musculare in ansamblu face ca atunci cand exista din plin - corpul sa devina placut vederii.
Inca de pe vremea Greciei antice, sculptorii au incercat sa stabileasca tabele cu proportiile ideale ale diferitelor segmente ale corpului uman.
Desigur, un asemenea tabel nu ne-ar putea fi noua, culturistilor, de un folos prea mare, noi avand nevoie de un tabel al proportiilor ideale pe care sa il putem folosi in diferite etape ale dezvoltarii noastre. Iata un asemenea tabel care tine cont de faptul ca un culturist de o inaltime oarecare poate avea in fiecare an o crestere in greutate, ramand totusi proportionat:
Pentru a folosi in mod corect acest tabel, trebuie sa tineti seama de urmatoarele:
- impartiti greutatea pe care o aveti in kilograme la inaltimea actuala in centimetri si apoi comparati rezultatul cu numerele din prima coloana si alegeti-l pe cel mai apropiat de numarul dumneavoastra.
- faceti masuratorile perimetrelor diferitelor segmente atuci cand musculatura este "neincalzita", de obicei la aceeasi ora dimineata dupa trezire.
- masurati segmentele intotdeauna in aceleasi locuri avand grija sa nu puneti centimetrul in diagonala.
In momentul in care depistati o diferenta intre rezultatele personale si indicatiile tabelului - fi ea chiar mare - nu disperati, prin "atacarea" viguroasa a problemei folosind diferite principii de antrenament dintre care cel mai important este asa cumam mai spus, principiul prioritatii, puteti sa o "remediati" in scurt timp. Totul e sa vreti sa munciti din greu, dar intr-un mod inteligent, pentru asta. Cel mai ilustru exemplu in acest sens este Arnold Schwarzenegger care la sosirea in America a fost atentionat de Weider: "Daca nu iti pui la punct gambele nu o sa faci mare lucru pe noul continent". Si Arnold vrand sa se impuna in SUA, asa cum o facuse in Europa, a inceput prin a-si taia pantalonii de trening de la genunchi pentru a avea tot timpul la vedere "problema". Apoi, aplicand principiul prioritatii, a supus gambele unui antrenament intens, reusind ca in cateva luni de zile sa obtina progrese remarcabile.
Pentru cei interesati, va prezint datele antropometrice ale celebrului star. Veti observa ca perimetrele membrelor si ale toracelui sunt mult peste cele din table, iar cea a taliei sub aceasta valoare. In general insa, culturistii de inalta performanta tind sa aiba asemenea "abateri" de la standarde.
Masuratorile sunt facute cand musculature este incalzita. Deci Arnold avea 107 kg la o inaltime de 188 cm si urmatoarele perimetre: brat 56 cm, torace 145 cm, talie 86 cm, coapse 72 cm, gambe 50 cm.
Avand toate aceste date la indemana, sper ca folosindu-le intelligent sa obtineti un corp bine proportionat, placut vederii, care sa fie o "reclama vie" a acestui sport.
