De la Portal semantic Pagini Favorite

Sistemul articular

Articulaţiile realizează legături mai mult sau mai puţin mobile între două sau mai multe segmente osoase, prin cartilaje şi ligamente, ţesuturi elastice, conjunctive, foarte rezistente, care se inseră pe oase.
Se cunosc două mari categorii de articulaţii:
a. sinartroze, care realizează continuitate între segmente osoase;
b. diartroze, care creează o discontinuitate între capetele oaselor.
Sinartrozele au mobilitate redusă, chiar deloc, în unele cazuri. Ele se subîmpart în:

• - sindesmoze, unde capetele osoase sunt legate prin ţesut conjunctiv (colagen şi fibre elastice), cum se găsesc la articulaţiile ulno-radiale, intervertebrale, dento-maxilare etc;
• - sincondroze, formate din cartilaje hialine, fibroase, cum se întâmplă între corpurile vertebrale;
  
• - sinostoze, constituite din ţesut osos, ca între ilion, ischion şi pubis (împreună formează coxalul).

Diartrozele sunt articulaţii cu mobilitate mare, permiţând mişcări diverse. Oasele între care există o diartroză au capetele învelite într-o capsulă articulară; între cele două capete se găseşte cavitatea articulară, umplută cu lichidul sinovial. Acesta are rolul de a atenua frecarea activă, dureroasă dintre cele două capsule articulare.
Lichidul sinovial este menţinut ca într-un săculeţ de membrana sinovială.
După numărul de capete osoase care participă la realizarea unei diartroze, se cunosc următoarele tipuri:

• - diartroze simple, cu joncţiunea între două oase (scapulo-humerală);
• - diartroze complexe, cu mai multe capete osoase care se articulează (articulaţia genunchiului: femur, rotula, tibia; articulaţia mâinii: ulna, radius, oasele carpiene).

Un al treiela tip de articulaţii, simfizele, întrunesc trăsături de sinartroze (cu ligamente fixe) şi diartroze (având o schiţă de cavitate articulară); se realizează între capetele abdominale ale coxalelor (prin ramura pubiană), ori între ele şi sacrum.
Mobilitatea lor este aparent nulă, dar, cel puţin la femeile însărcinate, în timpul travaliului, devin semimobile, lărgind canalul prin care conţinutul uterului va fi expulzat.

ELEMENTE DE MECANICĂ OSTEO-ARTICULARĂ

Funcţionarea aparatului osteo-articular se face utilizând un sistem de tip pârghie. Astfel, o articulaţie are un punct de sprijin (S), mai mult sau mai puţin fix, unul în care acţionează o rezistenţă (R), oponentă a mişcării, şi unul care realizeazămişcarea (F), reprezentat cel mai des prin muşchiul care se contractă. În organismul nostru funcţionează trei tipuri de pârghii, astfel:
a. Pârghii de ordinul I, RSF, caracterizate prin interpunerea punctului de sprijin între celelalte două. Tipic pentru articulaţia atlanto-condiliană, cu reperele:

• - în extensia capului, sprijinul se face pe articulaţia atlanto-condiliană, rezistenţa o realizează partea facială a craniului, iar forţa este dezvoltată prin contracţia muşchilor extensori ai cefei;
• - în flexia capului, situaţia se inversează; punctul de sprijin rămâne acelaşi, dar forţa acţionează pe partea anterioară a gâtului (muşchii flexori), iar rezistenţa se dispune posterior;
  

b. Pârghii de ordinul II, FRS, care se caracterizează prin interpunerea punctului de rezistenţă între cel de sprijin şi cel de forţă. O astfel de situaţie se găseşte când ne ridicăm pe vârfurile picioarelor. Atunci, sprijinul s e face pe falange, puncte fixe, greutatea corporală se lasă în dreptul ariculaţiei tibio-fibularo-astragaliană, iar forţa care se opune acesteia este reprezentată de muşchiul triceps sural (constituit din gastrocnemian şi solear);
c. Pârghii de ordinul III, SFR, care au punctul de forţă între celelalte două. Un astfel de pârghie se realizează la flexia membrelor. Punctele de sprijin sunt reprezentate de capătul inferior al humerusului (la braţ) şi al femurului (la picior), rezistenţa de capetele distale ale membrelor (palmă şi talpă), iar forţa este dezvoltată prin contracţia muşchilor brahial şi biceps brahial, şi de bicepsul femural, semimembranos, semitendinos şi adductor lung, la picior. mai multe detalii^[1]